Serile filmului românesc la Iaşi

Tudorel Filimon:“M-a emoţionat să revăd filmul după doi ani”

2011-06-01T13:43:00.000+03:00

Nea Popa din serialul “La Bloc”este tipul comic şi timid uneori, dar pe care inocenţa îl descrie cel mai bine. In Nunta muta a fost socru mare si rolul a fost perfect pentru el, chiar pana la ultima replica. Comicul reprezentat de Tudorel Filimon a facut o sala intreaga sa râdă în hohote, chiar daca unii iubitori de film erau la a treia vizionare. Secrete din spatele decorurilor, despre cum a muncit in echipa La Bloc si despre cum isi mai pastreaza spiritul si gandul inalt, nea’Popa!

Filmul a fost făcut în mai puţin de o lună

ASJ: Cum a fost munca din spatele Nunții mute?

T.F.: A fost o performanţă. Aproximativ o lună de zile, mai exact din data de 11 iulie până pe 8 august au durat filmările. Trebuia să serbăm ziua de naştere a lui Horaţiu Mălăele care era pe 1 august însă toată lumea ştia de 8 august. Aşadar, am serbat de două ori: o data pentru terminarea filmului şi a două pentru ziua lui de naştere. Ne-a dat câte un tricou cu figura lui şi pe spate având mesajul “Nunta mută şi castiga”. O mare parte a filmului a fost făcută afară. Era avertizare de cod roşu din câte îmi aduc aminte. Erau 46 de grade celsius afară dar am rezistat, deoarece aveam apă din plin şi citrice pentru a ne răcori.

ASJ: Ce a însemnat pentru dvs. faptul că aţi jucat în acest rol?

T.F.: Un mare lucru a însemnat. Nu că vreau să mă dau mare artist în faţa cuiva însă m-a emoţionat textul. Este un film de atmosferă.

Întâmplarea filmului e luată de fapt dintr-o istorisire

ASJ: Ce satisfacţie aţi avut când aţi văzut filmul pentru prima dată?

T.F.: E foarte bine că s-a produs proiecţia filmului la Iaşi pentru că nu ştiu dacă ştiţi însă vă spun o chestie senzaţională: Întâmplarea, scenariul filmului “Nunta muta” este luat dintr-o istorisire pe care le-a făcut-o marele actor ieşean Octavian Cotescu, lui H. Mălăele şi Dan Condurache. Filmul a avut succes în străinătate şi nu aici în România, unde scopul principal al producerii unui film este premiul.

ASJ: Ați avut roluri pe care le-ați jucat fără plăcere?

T.F.: Nu, însă există totuşi roluri în care să nu-ţi placă anumite decizii luate, şi să nu-ţi placă aia sau cealaltă însă trebuie să-ţi urmezi linia personajului. Sunt preferinţe în replici însă asta nu înseamnă că nu-mi plac scenele mai puţin frumoase.

Lumea ţinea cu mine pentru că mă bătea Americanu

ASJ: Ce-l diferenţiază pe Tudorel Filimon din viaţa reală faţă de Tudorel Filimon cel din filme?

T.F.: Spuneţi-mi Tudorel. Aşa îmi place să mi se spună. Chiar dimineaţă în timp ce eram în trenul spre Iaşi, ieşisem pe coridor la fumat iar la un moment dat, conductorul îmi spune: “Domnule, am rămas cu faţa dumitale copilăroasă...” la care eu îi răspund: “Stii care e treaba? Noi când ne uităm la cineva, cu cine ţinem o dispută? Cu ăla mai amărât, mai sărac, cu ăla care ia bataie”. Lumea ţinea cu mine pentru că mă bătea Americanu, pe Costel îl bătea Lili. Cu noi doi ţineau oamenii pentru că eram mai copilăroşi iar tot ce făceam erau gafe copilăreşti. Ca actor, îmi iau rolul mai în serios. În viaţa de zi cu zi, sunt aşa cum par: comic şi plin de viaţă.

ASJ: La masa de la nuntă era o linişte deplină. Cum a fost când s-a strigat “Nuntă băăă!”?

T.F.: Toată atmosera aceea cu lăutarii, instrumentele îndopate, copii cu bandă la gură, cănile, furculiţele, cuţitele învelite cu cârpe, toată acea scenă se pregătea. În momentul în care s-a strigat “Nunta băăă!”, era o descătuşare şi o atitudine împotriva unei dictaturi ruseşti.

ASJ: A fost dificilă jucarea acelei scene?

T.F.: Nu acea scenă a fost grea, ci momentul care a urmat şi anume tancul care intrase prin perete. Însă totul a fost trucat. În realitate, noi nu eram lângă tanc când acesta pătrunse prin zid ci mai departe. S-a tăiat o parte din dublă iar apoi ne-am aşezat în faţa tancurilor ca să pară că suntem profund surprinşi de apariţie.

“Nu a scăpat nimeni de intervenţia lui Horaţiu în ne opri de la abaterea de la scenariu”

ASJ: Ce însemnătate avea omul cu aripi de înger pentru săteni?

T.F.: Acel personal reprezenta speranţa satenilor, el era cel care oferea încredere văduvelor şi le aducea aminte că nu sunt singure în acel sat. La sfârşit când acesta este împuşcat de către ruşi împreună cu încă câţiva soţi ai femeilor, acesta îşi ia zborul către cer, dispărând odată cu acesta toţi bărbaţii satului, rămânând în urmă un sat de văduve, singurul bărbat rămas al satului fiind Gogonică.

ASJ: Sunt câteva scene de dragoste la care Gogonica asistă vrând-nevrând. De ce s-a ales ca un minor să ia parte la asemenea scene?

T.F.: Viaţa satului se rezumă la momentele de la cârciumă. Acolo se iau toate deciziile. Vine tot satul zilnic în acea locaţie, chiar şi preoţii iau parte la întâlnirile localnicilor şi se bucură de băutură. Gogonica e un băiat mai timid, el zilnic e prezent prin sat şi pe unde nu te aştepţi.

ASJ: S-a întâmplat să aveţi scene la care să deviaţi de la scenariul propriu-zis?

T.F.: Da, însă nu a ţinut. Nu a scăpat nimeni de intervenţia lui Horaţiu în ne opri de la abaterea de la scenariu. Nu e un tip dur, e mai degrabă ca un copil însă e un tip senzaţional, iluzionist. Însă ştie foarte bine când noi ne abatem de la rol, se prinde una-două.

Lumea nu ştie ce se întâmplă în spatele scenei...

ASJ: Care e de fapt realitatea din spatele scenei, a camerei de filmat?

T.F.: Chin. Muncă. Partea frumoasă a muncii nu este finalul, rezulatul filmului şi efortul, momentele din timpul filmărilor. Ce păţim noi în platou, peripeţiile şi altele nu se văd. Acelea sunt importante pentru noi. Oamenii văd doar finalul a ceea ce am muncit.

ASJ: Cum aţi reacţionat când aţi fost anunţaţi că nu se va mai filma pentru “La bloc”?

T. F.: În momentul acela, am fost cu toţii afectaţi de faptul că postul, conducerea Pro-ului, a serialului, nu ne ajută în situaţia respectivă. Pe moment, fiind şi sfârşit de sezon de filmat, nu am fost prea afectaţi.

ASJ: Cum au reacţionat fanii la vestea aceasta?

T.F.:Ei au motivat, pentru că trebuia făcut acest lucru în serial, că noi am murit, ne-am intoxicat cu napolitane “Dogan”. Era conceptul sau firma Dogan, în care aveau şi napolitane şi maşini. Au specificat astfel în scenariu că noi 3 am fost intoxicaţi şi apoi am murit datorită napolitanelor.

ASJ: Aveaţi unde să mergeţi în continuare? Spre exemplu la un nou post de televiziune?

T.F.: Sigur că da. Am avut unde să mergem şi anume la Kanal D, unde am făcut un nou serial numit “Gaşca”. Eram noi trei băieţi şi încă un băiat de la Ploieşti: Ionuţ Burlan.

Daca ne-am întoarce cu “La bloc”, am dinamita orice serial actual

ASJ: Cu siguranţă păstraţi legătura cu Americanu, Nelu, Costel şi depănaţi amintiri de pe vremea când jucaţi în “La Bloc”. Doriţi să vă întoarceţi la acele vremuri?

T.F.: De multe ori ne-am pus problema asta. Acum dacă ne-am întoarce cu serialul “La Bloc”, am dinamita toate serialele actuale de pe piaţă.

ASJ: Şi atunci care e problema? Ce vă împiedică să reporniţi filmările?

T.F.: Nu se mai poate. Eu şi mâine aş putea să joc dacă ar fi să se reia cu filmările. Mă simt în stare. O problemă mare o reprezintă şi fondurile.

Corneliu Starliciuc

„Filmele mele mă reprezintă, mai bine sau mai rău, mai reuşit sau mai nereuşit” - interviu cu Şerban Marinescu

2011-06-01T13:38:00.000+03:00

A doua zi a celei de a doua ediţie a Serilor Filmului Românesc s-a bucurat de trei invitaţi speciali: Şerban Marinescu, Mircea Silaghi şi Constantin Puşcaşu. Am dat din coate şi înaintea proiecţiei filmului ”Tanti”, premieră la Iaşi, am stat de vorbă cu regizorul, Şerban Marinescu, la un ceai, despre film, actori şi lume.

Un regizor trebuie să respecte spiritul scriiturii

ASJ: Când aţi fost ultima oară în Iaşi?

Şerban Marinescu: Acum 15 ani,cred că era tot un festival, pe urmă am avut mult de lucru, la filme, în Bucureşti, şi nu am mai trecut pe aici. Eram şi eu curios să văd ce s-a mai schimbat, dacă s-a schimbat ceva, că nu-mi dau seama, cel puţin în ceea ce priveşte cinematografele. Dar, mă bucură faptul că o mână de studenţi au reuşit să aducă pentru o săptămână, filme bune, româneşti, în capitala Moldovei, este de apreciat acest lucru şi vă felicit.

ASJ: Filmul ”Tanti” este în premieră în Iaşi, ştiu că filmările s-au încheiat de mai mult timp.

Ş.M: Filmările s-au făcut în două etape, o parte s-a filmat în iarnă 2006, o parte în vara lui 2007. Da, eu l-am terminat acum doi ani, doar că din motive ce nu ţin de mine, nu am putut să-i dăm drumul în sălile de cinema. Dar, acuma asta este! L-am filmat în Bucureşti, cea mai mare parte, şi iarna la mare, alte câteva scene.

ASJ: Tanti este un film de debut pentru mulţi tineri actori, printre care şi Mircea Silaghi. Cu ce v-a convins că este potrivit pentru film?

Ş.M. L-am cunoscut la casting, un casting serios, în afară de Cecilia Bârbora, toţi care joacă în film sunt la debut. Fiind rolul principal, aveam nevoie de un băiat tânăr, special, cu un aer de tânăr furios, era aparte. Mi-a plăcut, avea personalitate, şi un lucru exraordinar, venise dintr-un teatru mai puţin cunoscut, cel din Târgovişte, unde muncea teribil. Cunoscând actorii mari ştiam cât de important este să se formeze şi să joace pe scândură, pe scenă. În loc să scoată bani din reclame, că mai sunt şi din ăştia, fac o reclamă, îi ştie toată lumea, capătă notorietate, primesc şi un onorariu pe măsură, Mircea, cuminte, joacă la teatru, cu riscul de a câştiga puţini bani. Asta e gena actorului de perspectivă care nu renunţă şi joacă teatru aşa cum tebuie.

ASJ: Sunteţi prieten cu Mircea Daneliuc, el este cel care a scris scenariul, cum de aţi acceptat această provocare, să faceţi un film după un scenariu original?

Ş.M. Provocarea a fost faptul că această poveste intră înăuntrul unei lumi pe care o tot vedem pe la televizor, o considerăm de nişă, dar, de fapt ea a proliferat în contextul acesta nefericit al răsturnării de valori, care se întâmplă de 20 de ani. Aşa am fost nevoit să cunosc mecanismele acestei lumi, unul ar fi compromisul, iar celălalt ar fi tarele sociale venite dinafară. Finalul este lamentabil şi răscolitor, fără nici o perspectivă.

ASJ: A fost iniţiativa lui Mircea Daneliuc să vă dea scenariul, sau nu?

Ş.M. Eu i-am cerut lui Mircea un scenariu, asta cu mult timp în urmă, iar el a făcut adaptarea după romanul scris tot de el: ”Marilena”, dintr-o trilogie pe care o închide acest film. Primul film ”Marilena” regizat de el, al doilea a fost ”Cele ce plutesc” şi eu cu ”Tanti.” Eu am decriptat filmul în cheia mea şi sper că nu am greşit, pentru că întotdeauna un regizor trebuie să respecte spiritul scriiturii. Acesta este primul film făcut pe o adaptare făcută de altcineva.

ASJ: Rolul Ceciliei Bârbora era predestinat?

Ş.M. Clar, scenariul era scris pentru ea, adică fiecare virgulă era pusă ca şi cum vorbea Ceci, nu un personaj, exista ca ea, nu avea cine să joace personajul. Bine, şi Cecilia este puţin altfel, eu iniţial am văzut o poveste de dragoste imposibilă, între un băiat de 22 de ani şi o femeie de 45 de ani, fiecare cu eşuarea, compromisul şi traumele lui.

Filmul începe să trăiască independent în momentul în care l-ai făcut, e ca un organism viu, are destinul şi norocul lui

ASJ: Consideraţi filmul ”Tanti” unul vulgar?

Ş.M.: Nu cred că este nimic vulgar, într-o lume mai vulgară decât este cu adevărat ea. Băieţii ăia, vorbesc, se poartă ca ei, nu pot fi academiceni. Nu filmul este vulgar, lumea la care face apel este vulgară şi agresivă gratuit. E copia fidelă a acelei realităţi, dacă făceam un film despre Einstein sau Ştefan cel mare nu era vulgar.

ASJ: Filmul dvs. este unul făcut numai şi numai pentru public, sau există şi posibilitatea să mergeţi afară, la festivaluri?

Ş.M. Nu ştiu, eu aş fi extrem de mulţumit dacă acest film rămâne în conştinţa publicului. Sunt filme bune, şi filme proaste, un film bun înseamnă automat un impact emoţional, şi ăsta este cel mai important lucru. Filmele mele mă reprezintă, mai bine sau mai rău, mai reuşit sau mai nereuşit.

ASJ: Puteţi să-mi daţi exemple de filme bune?

Ş.M.: Păi, cele care au impact şi oamenii le au în minte. De ale mele nu pot să vă spun, publicul decide, e normal ca eu să-mi laud ”copii”, fiecare ”tată” îşi iubeşte ”copii”. Mie mi-s dragi toate, publicul ştie mai bine care sunt bune sau nu.

Sper să stea câteva din filmele mele, în bibliotecile cinefililor, să le vizioneze şi după 10-20 de ani.

ASJ: Unii spectatori care au citit cel mai iubit dintre pământeni sunt dezamăgiţi apoi de film, îi condamnaţi?

Ş.M. Nu, eu nu fac ecranizări, sunt lecturile mele, dacă cineva se aşteaptă să vadă în film ceea ce el a simţit când a citit cartea, poate să aibă o dezamăgire, dacă vine să vadă filmul, atunci este ok.

Filmul începe să trăiască independent în momentul în care l-ai făcut, e ca un organism viu, are destinul şi norocul lui.

ASJ: Cum aţi caracteriza filmul ”Tanti”?

Ş.M.: Este un film foarte alert, dur, extrem de dinamic, aproape nervos, e povestea unei lumi care vorbeşte mai mult decât se înţelege pe sine, e copia fidelă a unei vieţi fără noimă.

”Domnule... când am intrat în şcoala asta de actori... habar nu aveam!”

ASJ: ”Autoportret”, documentarul despre maestrul Ştefan Iordache, când va rula şi în România?

Ş.M: Am fost şi l-am prezentat în toată Germania, în februarie, anul acesta. În România sper că tot anul acesta, ne trebuie câteva aprobări.

O să se dea şi în România, este povestea unui destin de actor, e o lecţie de demnitate şi de existenţă, care merită văzută.

ASJ: În ce fel v-a influenţat prietenia cu Ştefan Iordache?

S.M. M-a influenţat enorm, a fost fundamentală relaţia mea de prietenie cu Fane. Am cunoscut un om extraordinar, o familie extraordinară. Fiecare prietenie pe care mi-am asumat-o m-a influenţat, o prietenie nu se naşte întâmplător, ea are rădăcini şi nişte stimuli importanţi, pe care dacă îi urmezi îţi fac bine, asta dacă vrei să înveţi ceva bun. Odată cu plecarea lui Ştefan Iordache, a lui Gheorghe Dinică, a lui George Constantin, oameni extraordinari cu care am lucrat, s-a mai stins câte o lumină pe strada marilor talente ale teatrului românesc, o stradă şi aşa prost luminată, dar acum cât de întunecată este, după ce se stinge o minune din asta. Se stinge o lumină şi mai intri într-o groapă.

ASJ: Cu ce v-a surprins maestrul Iordache?

Ş.M.: Fiecare zi alături de el era plină de surprize, dar am rămas marcat şi veşnic recunoscător familiei lui. Michaela Tonitza cu aproximativ 2 luni înainte să se ducă, probabil a simţit ceva, aşa a fost dat să fie. M-a chemat la ea şi mi-a spus să vin cu actele la mine, când am ajuns, avea actele pregătite să-mi lase casa lor. Am rămas uluit, am refuzat-o, dar a spus că acea casă a aparţinut tatălui ei, un mare artist, în ea a trăit Fane şi vrea să mi-o lase mie în siguranţă. Acum stau acolo, am recondiţionat-o păstrând toate detaliile arhitecturale, dar este o splendoare de casă.

ASJ:Cum vede Bucureştiul un om care este născut într-un oraş înconjurat de munţi?

Ş.M.: Bucureştiul este orice numai nu oraş cultural, sau curat, sau frumos. Este dezgustător, şi nu poţi vorbi de cultură în el. Mi-am făcut o casă de vacanţă la Câmpulung Muscel, acolo mă retrag când vreau să lucrez şi să mă relaxez, este foarte frumoasă şi liniştită zona.

ASJ:Acolo vă petreceţi vacanţele cu familia?

Ş.M.: O să le petrec, anul acesta am terminat casa, oricum am o familie numeroasă, Maximilian, are 11 ani, dar face numai năzbâtii, e negru spre violet şi o prosteşte pe maică'sa cum vrea el. Face pereche bună cu Paşa, când era mic, era un câine finuţ, acuma e cât un viţel, mănâncă de nu te vezi, şi el, şi motanul.

ASJ: Nu credeţii că se poate lumina de către cei tineri?

Ş.M.: Ba da, însă doar în cazul în care ei se leagă de rădăcini, dacă se vor dezrădăcina crezând că lumea începe cu ei, nu mai este nici o speranţă.

ASJ: Spuneaţi de obsesiile maestrului Iordache, ale dvs. care sunt?

Ş.M. Obsesiile lui sunt şi ale mele şi ale oricărui actor care se apucă de meseria asta, ale oamenilor care în loc să facă afaceri, să construiască case şi avioane, sau să inventeze diverse, el caută în întuneric calea către sufletele oamenilor. Este o meserie frumoasă, dar şi blestemată, e o profesie care te macină, te stoarce, te îmbătrâneşte de vreme, foarte de vreme, dar te şi responsabilizează.

ASJ: Ce v-a plăcut cel mai mult la acest documentar?

Ş.M.: Documentarul l-am făcut când trăia Michaela, deşi a fost foarte dureros pentru ea, l-am făcut şi a ieşit o splendoare. L-am văzut pe maestrul şi prietenul meu Ştefan Iordache. El povesteşte despre viaţă, despre profesie, credinţă, oameni, obsesii, cine e el. Ce mi s-a părut extraordinar a fost faptul că l-am descoperit pe adevăratul Fane!

La un moment dat el spune: ”Domnule... când am intrat în şcoala asta de actori...”tăietură, peste ani, în alt interviu continuă, ”habar nu aveam!”, altădată spunea: ”Nu există şcoală de actori de film.” Sunt fraze perfect coerente, care îşi găsesc continuarea peste ani, sunt obsesiile unei personalităţi uriaşe, şi le regăseşti în toată această poveste, este un puzzle de chipuri care se schimbă, când e cu barbă, când e fără barbă, când e bătrân, când e mai tânăr.

ASJ: Cum se termină interviul?

Ş.M.:Şi se termină fabulos, într-un interviu cu Tatulici, care îl întreabă, dacă s-ar mai naşte o dată, dacă ar mai lua-o de la început, dacă tot asta ar face. El încremeneşte, şi operatorul se duce cu zoom-ul, Fane spune: ”Dacă Dumnezeu mi-ar mai da o dată şansa, norocul şi harul pe care spui tu că îl am, n-aş mai face-o.”, pauză ”şi dacă aş mai avea o viaţă, paralelă cu asta, tot n-aş mai face-o, şi dacă aş avea şi o viaţă, a treia, tot n-aş mai face-o”, o pauză lungă... Tatulici îţi încheie interviul. Eu îi cer ce a filmat camera, şi pe film, mai sunt câteva secunde, apoi din out se aude vocea lui Tatulici care spune: ”STOP!” la care Fane izbucneşte în râs.

Ne-am dorit să trăim în ocean, să nu mai trăim într-o baltă, numai că ne-am trezit brusc cu burţile în sus

ASJ: Publicul de cinema, de astăzi, este asemeni celui din tinereţea dvs?

Ş.M.: Publicul de astăzi nu mai are nici o legătură cu publicul din studenţia mea, este o mare diferenţă. E alt public pentru că are alte priorităţi, ale generaţiei mele ţineau de nevoia de a merge la teatru, la film, nevoia de a citi o carte, aveam nevoie să ştim cât mai multe. Acum întâlnim oameni care înainte să înveţe o meserie vor să câştige bani imediat, să aibă bani, aşa apar compromisurile şi eşuările de care vorbeam. Noi am avut cultul prietenie şi al relaţiilor, era altceva, trăiam în cu totul alt context social şi politic.

ASJ: Era un refugiu în cultură, ca reacţie faţă de regim?

Ş.M. Nu era un refugiu, era un mod de a exista şi de a te forma. Eram evident, lipsiţi de informaţii, acum avem informaţii cu duiumul, dar au un conţinut mare de negativitate, de tabloid. informaţia este liberă, circulă peste tot, dar circulând liber ea generează un gust prost: de mahala: hai să vedem cine cu cine s-a certat, cine de cine a divorţat, care şi-a dat în cap, asta circulă la televizor. Asta se dă, pe lângă partea aceea, curată, a informaţiei, care se dă din ce în ce mai puţin şi e la fel de puţin accesată. Puterea de selecţie nu mai funcţionează şi formează generaţii haotice.

ASJ: Şi cine este vinovat de asta?

Ş.M: Noi, părinţii, ca generaţie, suntem vinovaţi de ce se întâmplă cu voi, pentru că nu am avut grijă să controlăm informaţia care ajunge la voi.

În '90 când s-au schimbat lucrurile, îmi spuneam că este un experiment, eram ca nişte peşti de apă dulce, ţinuţi într-un acvariu şi într-o zi au vărsat apa aia dulce şi au pus apă sărată în acelaşi acvariu cu peşti, noi fiind peştii, şi atunci s-au produs nişte mutaţii, ne-am dorit să trăim în ocean, să nu mai trăim într-o baltă, numai că ne-am trezit brusc cu malformaţii, cu transformări, unii s-au dat cu burta în sus, n-au rezistat.

ASJ:Atunci, ce ne lipseşte?

Ş.M.: Măsura! Este o lipsa totala de control, de măsură, nu de cenzură, există o măsură în toate, asta înseamnă şi o bună educaţie.

Elena Bejinariu

„Eram pasionat de electronică la un moment dat, apoi mi-am schimbat pasiunea” – interviu cu regizorul Alexandru Maftei

2011-05-14T22:44:00.002+03:00

În a treia zi din cadrul Serilor Filmului Românesc am fost prezenţi la proiecţia filmului “Bună! Ce faci?” sub privirile regizorului Alexandru Maftei şi ale protagonistei Dana Voicu în sala plină de cinefili. După proiecţie, făuritorul peliculei a acceptat să povesteasă despre viaţa copilului-regizor cu ASeJiştii, dar şi despre filmul care tocmai a primit premiul special al juriului la Festivalul de Film Internaţional de la Monaco şi premiul pentru cel mai bun debut regizoral.

„Ne-am propus să facem un film de dragoste”

Asociaţia Studenţilor Jurnalişti : Într-un interviu aţi spus că aţi dorit să faceţi o poveste simplă? Credeţi că acest film este de o simplitate complexă?

Alexandru Maftei: Cred că, faptul că se fac sau se făceau filme destul de rar şi că regizorii apucau să facă filme după o lungă perioadă de timp, a determinat aşa un soi de dorinţă a regizorilor de film de a spune foarte multe în filmul pe care îl fac. Eu cred că filmele trebuie să aibă o poveste destul de simplă în care să-ncerci să spui lucrurile din jurul temei pe care ţi-o alegi, să nu fie chiar tot ceea ce vrei să pui din viaţa asta, cred că în sensul ăsta am încercat să fac un film, ceva mai simpluţ, în sensul unei poveşti pe care s-o poţi spune într-o singură propoziţie şi sper că a avut succes.

Cred că e vorba de anumite lucruri pe care toată lumea le trăieşte şi la care toată lumea se poate raporta foarte uşor şi genul ăsta de lucruri ating oamenii. Am încercat să sondez o relaţie de cuplu care la un momenta dat nu mai funcţionează şi cu care oricine se poate relaţiona.

ASJ: Aţi reuşit ca după vizionarea filmului să redaţi sentimentul de afecţiune asupra oamenilor, aţi reuşit să-i faceţi să iasă din sală ţinîndu-se de mînă.

A.M.: Bine acuma şi eu cînd eram la liceu mă duceam la film şi mă ţineam de mînă la toate filmele poate. Ne-am propus să facem un film de dragoste, ăsta a fost gîndul cu care am pornit lucrul la acest film şi pe parcurs ne-am dat seama că ar trebui să vorbim cu oarece căldură şi oarece umor despre problemele din cuplu cît şi despre dragoste şi lucrurile frumoase, pentru că mi se pare a fi un subiect important, un subiect care poate inspira oamenii.

ASJ: Ştiu că aţi întîmpinat probleme financiare majore în realizarea filmului, nu v-aţi gîndit să renunţaţi?

A.M.: Odată ce te apuci să faci un film nu mai poţi da înapoi, fiindcă sunt implicaţi mulţi oameni, mulţi bani şi e o responsabilitate pe care nu o poţi evita.

„Cred că am avut noroc”

ASJ: Aş dori să ştiu dacă visul dvs. din copilărie era să deveniţi regizor?

A.M.: Nu îmi mai aduc aminte exact ceea ce vroiam să devin cînd eram mic copil, am avut diverse pasiuni, diverse preocupări. Eram pasionat de electronică la un moment dat, apoi mi-am schimbat pasiunea: eram pasionat de desen, de pictură, după aia în liceu am făcut piese de teatru, aşa că nu am avut o pasiune clară.

ASJ: Aţi spus că eraţi pasionat de electronică, atunci aţi inventat ceva, un lucru, mai ales că eraţi băiat? Aţi meşterit ceva?

A.M.: Pe vremea aceea se găseau la magazine truse cu tot felul de piese ce puteau fi ansamblate, asta făceam atunci. Nu am inventat ceva anume.

ASJ: Puteţi spune publicului ieşean cum aţi intrat la regie-film?

A.M.: După ce am terminat liceul, m-am dus la facultatea de fizică şi am dat examen. Am intrat la fizică, pe vremea aia se făcea armată lungă dacă nu intrai la facultate şi mi-era teamă să dau la actorie pentru că m-am gîndit că n-o să intru şi-o să fac armata cea lungă, aşa că am dat la fizică care era oarecum facultatea pentru care într-adevăr mă pregătisem. Cam după primul semestru mi s-a părut că nu era ceea ce vroiam să fac, aşa că am întrerupt anul şi m-am dus să văd în ce consta examenul la regie teatru şi film şi în anul ăla am dat, în 1990 şi am intrat din prima. Cred că am avut noroc.

ASJ: Ce au spus părinţii dvs cînd au aflat că aţi renunţat la fizică?

A.M.: Tatăl meu nu mai era pe vremea aceea, mama mea m-a încurajat. Ea m-a încurajat tot timpul orice aş fi făcut, ea mă susţinea tot timpul, avea încredere în mine. A fost foarte bucuroasă cînd a aflat că am intrat unde am vrut.

„...sigur că mai spărgeam geamuri”

ASJ: Aţi crescut în lumea rigidă a regimului comunist, cum era relaţia părinţilor dvs. atunci?

A.M.: Părinţii mei au dus o viaţă mai,â sau am dus o viaţă mai libertină faţă de celelalte familii din ţară, cu vacanţe mai lungi. Tatăl meu a fost pictor, iar mama mea a fost ceramistă, amîndoi au fost artişti. Munceau foarte mult, dar nu se duceau în fiecare zi la servici. Ca artişti îşi permiteau să aibă un program, de lucru mai flexibil, sigur că erau zile şi nopţi în care munceau, dar erau şi zile libere. Nu pot să zic că am trăit într-o familie comunistă, atmosfera de acasă era caldă.

ASJ: Care e amintirea cea mai frumoasă din copilărie?

A.M.: Cred că cele mai frumoase amintiri erau legate de momentele în care plecam în vacanţe. Ne duceam la 2 mai, la mare. Aveam o gazdă la care mergeam în fiecare an, stăteam cam o lună la mare şi cred că asta e cea mai frumoasă amintire: ziua în care plecam la mare. Nu mai dormeam cu o noapte înainte eram atît de emoţionat de întîlnirea cu marea.

ASJ: A fost Alexandru Maftei un băiat năzbîtios?

A.M.: În clasa întîi îmi aduc aminte că învăţătoarea a fost şocată de comportamentul pe care îl aveam. A chemat-o pe mama la şcoală s-o întrebe dacă sunt un copil normal sau am ceva probleme. Făceam tot felul de năzbîtii, nu eram întocmai cuminte. Aveam un coleg cu care făceam numai tîmpenii. Spartul geamurilor erau chestii minore, făceam lucruri... (rîde). Noi stăteam la bloc. Era un bloc cu 10 etaje. Ne suiam pe terasă şi făceam concurs – pe terasă era un fel de pietriş – „cine nimereşte cu piatra pe geamul din blocul de vis-a-vis sau pe geamurile deschise”, sigur că mai spărgeam geamuri. La un moment dat a venit un bărbat care era supărat că am aruncat cu o piatră fix în farfuria lui de ciorbă. A venit la şcoală şi a ieşit scandal.

„A fost un moment important în care ne-am dat seama că putem face şi alte lucruri împreună, decît am făcut căsnicie, copii şi altele”

ASJ: Revenind la film, se pare că mîna destinului v-a făcut s-o alegeţi pe soţia dvs. în rol principal. Acest lucru v-a apropiat mai mult unul de celălalt?

A.M.: Eu am făcut un casting destul de lung cu mai multe actriţe şi am căutat să găsesc de fapt un cuplu, mai mult decît un actor bun şi o actriţă bună. Cred că am avut noroc să-i întîlnesc pe Dana şi pe Ionel împreună, iar în ceea ce priveşte relaţia mea cu Dana a fost un moment important în care ne-am dat seama că putem face şi alte lucruri împreună, decît am făcut căsnicie, copii şi altele. Am mai făcut două filmuleţe, cînd eram eu student cu ea, în anul I şi în anul III, dar nu eram maturi nici eu, nici ea din punct de vedere artistic, acum simt că ne-am întîlnit într-un moment în care amîndoi am ajuns la o anumită maturitate şi întîlnirea aceasta ne-a apropiat într-un fel.

ASJ: Care au fost actorii pe care i-aţi „manevrat” mai greu?

A.M.: Nu cred că au fost actori pe care i-am manevrat mai greu. Ce să spun, lucrul cu actorul mie-mi place foarte mult şi încerc să fac în aşa fel încît actorul să descopere personaje, să se simtă bine în pielea lui şi să-l lase pe acest personaj să vorbească. Nu-mi place să impun lucruri, încerc să fiu discret în această muncă cu actorii.

ASJ: Aţi prevăzut succesul filmului?

A.M.: Aici la Iaşi a fost cel mai iubitor public pe care l-a avut filmul ăsta şi nu e un compliment de formă, chiar cred că a fost cel mai frumos public aici. În momentul în care faci un film cu onestitate şi cu oarece maturitate oamenii vin şi-l văd cu plăcere, indiferent despre ce film este vorba. Pe de altă parte, cred că era nevoie de un film de dragoste în cinematografele româneşti şi oamenii au fost fericiţi să vadă unul de acest gen. Mă rog, asta era o premeditare, ne-am gîndit că este nevoie şi mi-am dorit foarte mult să fac unul de acest fel. Sunt de părere că succesul depinde de mai multe lucruri. Ca cinematograful să fie plin nu depinde numai de filmul care rulează Ci de cinematograf, de publicitatea care i se face filmului, de obiceiul pe care oamenii îl au de a merge la film. Noi am încercat să revigorăm o anumită magie a cinematografului pe care în ultimii ani filmul românesc a pierdut-o un pic, în favoarea unui idealism şi a unei încercări de a face filme oarecum obiective. De asta am făcut un film subiectiv, în care ne folosim de aceste lucruri ale magiei cinematografului: de montaj, de muzică, de o poveste.

ASJ: Atunci aţi ştiut ce a spus publicul şi atunci cînd a tăcut? (după replica din film: „ştiu ce spui şi atunci cînd taci”)

A.M.: La cîte proiecţii am asistat, publicul a intrat repede în povestea filmului şi cred că e un film care a plăcut majorităţii oamenilor. Sigur că poate au fost oameni care au venit cu alte aşteptări pe care noi poate nu am reuşit să le bifăm.

„Libertatea de expresie pe care o avem acum se referă şi la scenele de amor”

ASJ: Filmele de după Revoluţie par a avea mai multe scene de violenţă şi de goliciune, ce credeţi despre această „eră”, tinde ea să crească?

A.M.: Acuma cinematograful românesc nu s-a născut astăzi. Înainte de ‘89 cinematograful avea alte caracteristici decît are acum, era un mijloc de propagandă şi mijloc prin care artiştii încercă să spună lucruri subversive, totul era sugerat, decît arătat sau spus clar. Cred că, în filmul nostru am încercat să nu avem nuditate gratuită. Scenele de nuditate care sunt în film, au un rost, nu sunt doar de dragul de a fi, ele fac parte dintr-o demonstraţie care se leagă de un personaj principal în film, şi anume copilul celor doi. Cred că am făcut aceste scene într-un mod artistic. Nu le-am făcut într-un mod în care să deranjeze sau să ofenseze pe cineva.

ASJ: ...ideea era că tot mai mult sunt prezente aceste scene,

A.M.: Ele fac parte din viaţa noastră, nu văd de ce nu ar apărea în filme. Exact cum să mergi la servici e scena care apare în filme, există şi scene de amor. Mi se pare normal să fie şi mi se pare că orice lucru care aparţine vieţii noastre poate exista şi într-un film foarte bine. Sigur că depinde foarte mult şi de faptul cum sunt arătate aceste scene, cum sunt filmate şi se rost au ele în aceste filme. Libertatea de expresie pe care o avem acum se referă şi la aceste scene.

ASJ: „Fii cu ochii pe fericire” aşa se numeşte unul din filmele dvs., de unde a venit ideea sa?

A.M.: Scenariul a pornit de la o întîlnire a unor foşti colegi de liceu după 20 de ani de la absolvire, întîlnire care era organizată de unul dintre foştii colegi care era mare patron de televiziune. Apoi am grefat pe aceasta şi l-am făcut pentru că la ora aceea exista un oarecare sentiment că televiziunile comerciale acaparase viaţa publică românească într-un mod destul de derizoriu prin concursuri, cu premii. Asta a fost motivaţia pentru care am decis atunci să legăm aceste poveşti: cea de întîlnire după 20 de ani şi cea legată de televiziune.

ASJ: Cînd a existat un moment de restrişte în viaţa de cuplu cu doamna Dana Voicu?

A.M.: Am avut multe momente grele. De exemplu, în 1996 Dana a avut un accident foarte aiurea şi era să moară. De atunci mă gîndesc că dacă am trecut peste acest moment înseamnă că viaţa este frumoasă şi merită trăită. De la momentul ăla am început să mă gîndesc la faptul că ceea ce mi se întîmplă nu e tocmai întîmplător şi că mi se transmit mesaje, lecţii.

„La Iaşi am avut un feedback destul de consistent care ne-au făcut să tragem anumite concluzii”

ASJ: Care a fost părerea fetelor dvs. când au văzut ultimul film „Buna! Ce faci?” ?

A.M.: Nu s-au exprimat aşa într-un mod foarte clar. Sigur că le-am întrebat care e părerea lor. Mi-au spus că le-a plăcut. Cea mică (11 ani) a spus că scenele acestea de goliciune sunt cam prea mult pentru ea, dar cred că ele făcînd parte din familie şi auzindu-ne pe noi mai bine de un an în casă vorbind despre film, acesta a devenit ca un fel de „fraţior mai mic” după cum spune soţia.

ASJ: Din bucătăria filmului ce ne puteţi povesti? O scenă hazlie de exemplu.

A.M.: Bucătăria filmului nu a fost atît de hazlie pe cît se aşteaptă oamenii să fi fost. A fost un film la care am muncit din greu, nu ne-a venit nimic aşa pe tavă. Pentru fiecare chestie am luptat, pentru fiecare chestie am muncit din greu.

ASJ: De ce protagonoştii filmului sunt sub aripa arhanghelului Gavriil, de ce Gabi?

A.M.: Nu ştiu dacă ne-am gîndit atît de profund cum ai gîndit tu acum, însă noi ne-am gîndit să fie la fel şi la masculin şi la feminin. Am mai avut alte variante, dar astea erau. Gabi putea fi nume şi al unui bărbat şi al unei femei, asta ni s-a părut că ar fi putut fi interesant, să exprimăm cumva predestinarea lor şi să creăm în acelaşi timp confuzia.

ASJ: S-au adus foarte multe aprecieri la adresa filmului, cum vedeţi lucrul acesta?

A.M.: Am citit lucruri şi bune şi rele despre filmul meu pe internet. Sincer să fiu, cele bune m-au încurajat foarte tare, cele rele unele m-au întristat, altele mi s-au părut că nu au nimic de a face cu filmul. În orice caz este un feedback pe care l-am primit la cald imediat după premieră. Cînd l-am dat la Cluj la TIFF sau la Iaşi am avut un feedback destul de consistent care ne-au făcut să tragem anumite concluzii.

ASJ: L-aţi filmat în 37 de zile, sunt unele amănunte pe care le-aţi scăpat şi acum aţi vrea să le refaceţi?

A.M.: În mare parte cred că am făcut tot ce mă puteam pricepe eu. Poate peste un timp o să-mi dau seama că unele lucruri puteau fi făcute altfel, mai frumos. Sunt mulţumit de ceea ce am realizat, nu am lucruri pe care să mi le reproşez. L-am filmat cu multă grijă şi cu multă responsabilitate. Acum în momentul ăsta nu văd ce aş schimba, a ajuns la o formă pe care o consider destul de de bună

„Noi tindem să distingem doar două categorii de filme: cele americane şi cele româneşti, în rest nu ne mai interesează nimic.”

ASJ: Publicaţia „Washington City Paper” apreciază că filmul romînesc are structura clasică a unei comedii de Hollywood, lăsînd în urmă „falsa tensiune hollywoodiană în favoarea emoţiilor reale înduioşătoare”, a stîrnit filmul reacţii de genul acesta în State?

A.M.: Acum nu ştiu de ce neapărat, oamenii doresc să catalogheze, să pună în cutiuţe lucrurile din jur şi aşa se-ntîmplă şi cu filmele: ăsta e comedie romantică, ăsta e drama, ăsta e thriller etc. Totuşi cred că este o varietate mult mai mare de filme, de genuri pe care unii oameni încearcă să le sugereze. Filmul nostru, sigur că are o structură clară. Probabil că alte lucruri determină oamenii să-l compare cu un film american, fiindcă nu e un film american, însă asta cred că vine prin comparaţie cu unele filme româneşti sau americane. Mie nu mi se pare că are vreo legătură cu filmele americane, e un film în care s-au folosit montajele, în care se foloseşte muzica, dar nu numai filmele americane au muzică şi cele franţuzeşti au, şi cele indiene chiar şi cele chineze au muzică. Noi tindem să distingem doar două categorii de filme: cele americane şi cele româneşti, în rest nu ne mai interesează nimic. Mi se pare că e un pic ciudată chestia asta. Acum, sigur că genul de comedie romantică este un gen destul de uşor pe care americanii îl tratează destul de uşor, dar cred că filmul nostru nu e tocmai uşor în unele părţi şi poate asta au sesizat ei că e ceva ce nu se-ncadrează cu ceea ce ştiu ei. Am încercat să fim oneşti cu noi, să nu ne păcălim cu faptul că atunci cînd doi oameni se-nşeală, a doua zi le trece. Asta nu se poate. În multe filme americane, parcă sunt spălaţi pe memorie, au uitat a doua zi pasul călcat strîmb. Poate că asta au încercat să catalogheze, unele lucruri nu au intrat în sertăraş.

ASJ: Care este lucrul pe care l-aţi face întotdeauna cu mare plăcere în afara regizatului?

A.M.: Cred că ar fi fotografia.

ASJ: Care a fost reacţia dvs. cînd aţi aflat că filmul va fi din nou proiectat în Iaşi?

A.M.: Prima proiecţie pe care am avut-o aici în iaşi, a fost o proiecţie nemaipomenită cu un public care a reacţionat extrem de viu, exact la intenţiile noastre. Şi m-am bucurat că am venit în Iaşi, deoarece amintirea de aici a fost una foarte puternică.

ASJ: Sursa dvs. de inspiraţie care este?

A.M.: Cred că, în primul rînd ceea ce mi se-ntîmplă mie, propria mea viaţă. Întotdeauna încerc să mă pun în locul personajelor şi să văd ce aş face eu, cum aş reacţiona. În al doilea rînd sunt persoanele din jurul meu, oameni la care sunt atent şi care-mi oferă oarecum o inspiraţie. Filmele, cărţile fac şi ele parte din sursa mea de inspiraţie.

Alexandru Maftei este tot timpul cu ochii pe fericire

ASJ: Aţi realizat un film documentar despre Ştefan cel Mare pentru emisiunea „Mari români” şi ştiu că dorinţa dvs. este de a mai face unul, dar diferit. Care ar fi povestea ce ar orbita în jurul domnitorului?

A.M.: Cînd am făcut acest film documentar, am studiat o perioadă partea asta de istorie şi mi s-a părut foarte interesantă şi foarte nearătată oamenilor. Despre Ştefan cel Mare se ştiu lucuri multe şi interesante, dar în perioada comunistă foarte multe din ele au fost ascunse, răstălmăcite. De la Revoluţie încoace nimeni din zona asta de film nu a încercat să facă un film prin care să pună în drepturi toate acestea adevăruri incomode. Apoi, a fost întîlnirea cu cartea domnului Ştefan Gorovei „Despre Ştefan cel Mare” care m-a inspirat foarte mult şi normal că am dorit să continui puţin ceea ce abia începusem cu acest documentar, să mă documentez şi să-ncerc să văd dacă aş putea vorbi despre Ştefan cel Mare în condiţiile vieţii personale. Ceea ce mă interesează în mod special este latura lui creştin ortodoxă şi partea asta a vieţii lui care a fost mai puţin expusă în manualele de istorie. Mă atrage foarte tare faptul că el a fost un apărător al Ortodoxiei şi că credinţa care l-a însufleţit l-a ajutat să răzbată în multe lupte. Ca orice persoanj complex are o viaţă spirituală, o viaţă concretă.

ASJ: Credeţi că dacă serialul „Lombarzilor 8” ar fi fost difuzat pe un alt post de televiziune, de exemplu pe ProTV ar fi avut mai mult succes?

A.M.: Nu ar fi putut difuzat la ProTV, pur şi simplu pentru că serialul ăsta a fost făcut la B1 şi asta a fost un noroc pentru a-l face şi ca acesta este cu totul diferit faţă de celelalte seriale. Pur şi simplu nu ar fi putut fi făcut la ProTV. E un serial la care am fost doar regizor, nu m-am ocupat de scenariu. Nu a fost un proiect al meu, eu doar am fost solicitat doar să fac o parte din filmări.

ASJ: Aţi fost cu ochii pe fericire?

A.M.: Cred că am fost întotdeauna cu ochii pe ea, să fac pe alţii fericiţi să fiu şi eu împăcat cu lucrurile care mi se dau, care mi se arată şi care mi se întîmplă, adică încerc să am o atitudine pozitivă care să-nţeleg ceea ce mi se-ntîmplă şi să mă bucur de ceea ce mi se întîmplă.

Giorgiana Aştefanei

“Actorii cred că-s singurii oameni care-și doresc să muncească tot timpul” - interviu cu Dana Voicu

2011-05-12T15:47:00.000+03:00

Actrița Dana Voicu a fost prezentă la Iași în cadrul festivalului Serile Filmului Românesc organizat de Asociația Studenților Jurnaliști. Alături de soțul și regizorul Alex Maftei, a explicat cinefililor ieșeni povestea și munca din comedia romantică “Bună! Ce faci?”. Dana Voicu a acceptat să povestească despre cum ii ocupă actoria timpul și mai ales cum.

Asociația Studenților Jurnaliști: Actrița Dana Voicu a răspuns de multe ori întrebărilor jurnaliștilor. Aveți ceva de spus și nu v-au întrebat încă?

Dana Voicu: Să mă gandesc… Nu, nu am. E greu să mă pun în locul lor. Întrebările lor sunt legate de profesie, în general.

ASJ: Ce i-ati intreba pe jurnalisti?

Dana Voicu: Daca merg la teatru. Asta i-as intreba. Si cred ca ar trebui, adica nu cred, iti dau si eu un sfat: e foarte important, sunt foarte multi tineri care nu merg la teatru si nu merg la film, iar jurnalistii au puterea asta de a trimite lumea la teatru. De exemplu, in Bucuresti, se intampla urmatorul lucru: ei nu merg suficient de des la teatru, de jurnalisti zic. Atunci nu au cum sa recomande daca ei nu vad. Eu as prefera sa mearga cat se poate de mult si sa spuna “va recomand asta sau asta”. Acum incep sa fie si la noi, ca peste tot, teatre independente, de underground, adica sunt locuri in care se joaca teatru si se joaca bine. Si tinerii actori, eu nu mai sunt asa tanara, dar tinerii care ies din facultatile de teatru, nu pot sta, ei joaca si de cele mai multe ori ei sunt foarte, foarte buni. Si pe ei nu-i vede nimeni, pentru ca ei nu au putere financiara ca sa-si faca reclama si atunci tinerii jurnalisti ar trebui sa mearga mai des la teatru si sa promoveze aceste locuri si pe acesti oameni tineri. Trebuie sa crestem si noi, ca sa zic asa o sintagma, “odata cu tara”.

Nu mai sunt locuri in teatre, sunt foarte putini tineri actori angajati si asta este o problema pentru ca toata lumea vorbeste de generatiile de aur, dar generatiile de aur au avut posibilitatea sa fie angajati in teatre, sa intre intr-un sistem si au trait in Romania pe vremea cand se faceau 20 de filme pe an.

“În loc să meargă în club și să facă “zdanga-zdanga”, să meargă la teatru, la film sau la concert ”

ASJ: … si ar fi frumos, ma gandesc, sa fie o colaborare intre noi, jurnalistii si actorii tineri…

Dana Voicu: Da, ar trebui si cred ca este si castigul mai mare pentru un tanar din orice meserie, orice profesie, student sau nu(…) In loc sa mearga in club si sa faca “zdanga-zdanga”, sa mearga la teatru sau la film sau la concert. Viata culturala creste alimentata de oameni interesati de lucrul acesta, nu creste asa, singura, pentru ca tinerii fac, dar daca publicul nu-i obisnuit sa mearga… Cluburile sunt pline. Bine si teatrele, dar ar trebui sa mearga mai mult, cred. Ar trebui sa promovam mai mult arta.

ASJ: Multi dintre jurnalistii romani sunt centrati pe altceva decat pe ce inseamna sa raspandesti frumosul.

Dana Voicu: Si e pacat. Nu neaparat subiectele politice duc un popor mai departe. Daca nu educam tinerii degeaba, iar educatia nu se face prin stiri politice. Exista si acest nivel care trebuie acoperit, evident, dar nu poti sa te axezi numai pe asta, pe economic, politic, social putin. Ar trebui, totusi, sa avem grija ce e dedesubt, de educatia populatiei.

“Dacă se întâmplă să te lamentezi pe scenă, se întâmplă o dată, te duci acasa, bei ceva și a doua oara nu se mai întâmplă”

ASJ: Să revenim la actor. Am o curiozitate: cum se manifesta singuratatea sa pe scena daca exista vreodata?

Dana Voicu: Din moment ce te-ai urcat pe scena, te-ai expus. Ai intrat acolo si te-ai expus si atunci esti tu care vrei sa-mpartasesti ceva. Esti singur, clar, dar esti cu o energie mult mai mare decat a celor care vin sa te vada si ai un preaplin pe care vrei sa-l dai si atunci n-ai cum sa te lamentezi. Trebuie pur si simplu, sa nu-I dezamagesti. Trebuie chiar sa dai ceva, nu sa te duci acolo sis a te arati, uite, ma ce frumos sant. E vorba de un transfer.

ASJ: Si daca se-ntampla sa te lamentezi pe scena?

Dana Voicu: Daca se intampla sa te lamentezi pe scena, se intampla o data, te duci acasa, bei ceva si a doua oara nu se mai intampla.

ASJ: Vi s-a intamplat?

Dana Voicu: Mi s-a intamplat sa am seri nesatisfacatoare, nu zic proaste, zic nesatisfacatoare. Eu am facut multe one man show-uri. Si acolo esti chiar singur, n-ai nici partener. Si mi s-a intamplat cand reluam un specatacol dupa doua-trei luni, ca se-ntampla si atunci ai senzatia ca esti tot timpul la premiera. Oricum, actorul, orice ar juca, cand se duce acasa, el reanalizeaza. De aia noi nici nu putem dormi. Imediat dupa spectacol, oricat ar fi fost de mare rolul sau spectacolul, te duci acasa si o ora- doua, tu stai si reface tot, mental. Si data viitoare stii, chiar reiei tot, fara sa vrei. Deci tu poti sa stai sa te uiti la televizor, dar se reface din nou totul.

“Așa cum știu că dacă vreau să se topească zahărul trebuie să bag lingurița și să mestec în ceai, așa e și cu actoria, nu e nimic ocult la mijloc”

ASJ: Si emotiile cum se stapanesc pe scena?

Dana Voicu: Emotiile exista oricum, oricat de mare actor ai fi, oricat de batran sau tanar ai fi.

ASJ: … ca sa nu se vada!

Dana Voicu: Problema este ca exista o scoala de actorie si in momentul in care ai urcat pe scena, tu stii ca ai niste lucruri de facut. Si tut e gandesti la ce ai de facut: la actiunile mentale pe acre le faci, la ce ai de spus si atunci uiti de emotii. Emotiile exista pana ai intrat in scena, dupa aia mintea ta este ocupata cu ce ai de facut, nu este o stare de transa. Noi nu suntem asa, actorii, sa intram si sa se intample nu stiu ce. Doamne fereste, nu!

ASJ: Nu e transformare…

Dana Voicu: Nu, nu, nu! Coboara harul divin daca tu faci toate celelalte lucruri, cateodata unora. Totul este foarte clar, e matematica, nu e chiar asa. Altfel, oricine ar putea fi actor, dar nu se poate. E o meserie. Asa cum stiu ca daca vreau sa se topeasca zaharul trebuie sa bag lingurita si sa mestec in ceai, asa e si cu actoria, nu e nimic ocult la mijloc.

ASJ: Si o doza de curaj de care mai vorbesc altii ca mine care nu stiu? Cum e?

Dana Voicu: Sa stii ca actorii sunt mai timizi decat restul oamenilor. Cred ca e o doza de generozitate mai mare. Nu stiu sa raspund. Ce curaj? Inveti si faci lucrul ala. E o doza mare de pasiune, asta da. E ceva fara de care nu poti trai. Daca ai inceput sit e obisnuiesti, ti-e foarte greu. Actorii cred ca-s singurii oameni care-si doresc sa munceasca tot timpul. Ei nu vor concediu. Actorului daca ii dais a munceasca toata viata si nu-i dai nicio zi libera, el e foarte fericit fiindca face cu placere.

ASJ: Nu e o meserie pe care o incui in birou la ora cinci si pleci acasa…

Dana Voicu: Si mai e ceva: talentul se pierde daca nu-i cultivat, daca nu e dublat de munca, care trebuie sa fie de vreo cinci ori mai mare decat talentul. Si daca nu practice, e cala sportive, uiti. Daca nu alergi suta aia de metri in fiecare zi, asa e si cu actoria. Daca nu faci asa, ajungi s anu te mai poti urca pe scena, din pacate.

“Obiectul nostru de studiu este omul”

ASJ: Cate “sute de metri” alergati in fiecare zi?

Dana Voicu: Eu tot alerg, pe cuvant, de la 18 ani alerg intruna. Acum pentru ca sunt si profesoara, imi ocupa scoala cam tot timpul, dar inca nu m-am hotarat. Eu tot zic ca vreau sa fiu mare actrita, dar am lucrat cu doamna Sanda Manea si mi-a zis ca eu am talent real pedagogic si ca ar trebui sa incerc, sa dau un doctorat. Ideea este ca am avut perioade in care n-am jucat, am crescut si copii, am facut si mai multe chestii, si spuneam tot timpul ca sunt in perioada de acumulare, nu ca nu joc. Si ai nevoie de o perioada, in care, daca tot nu joci, sa citesti foarte mult, sa te gandesti ce vrei sa faci, sa pui pe hartie proiecte de spectacole, de ce vrei tu, pentru ca te termini tu, ca om si ca intelectual. Te termini daca nu evoluezi, daca nu citesti, daca nu esti atent, in stanga-n dreapta. Obiectul nostru de studiu este omul. Si-atunci eu ma uit, si la sportivi, si la stiri, si la doctori, si pe strada. Merg cu taxiul cand ma grabesc, dar imi place sa merg si cu troleibuzul si cu tramvaiul si cu metroul pentru ca vreau sa vad oamenii, vreau sa vad lumea in care traiesc pentru ca eu ma urc pe scena si despre asta vorbesc. Nu vorbesc eu asa, despre ce am citit eu in carti. Caci teatrul, de obicei, este oglinda vremurilor. Eu nu pot sa ma desprind de voi si sa joc asa ca la 1900, ca nu exista comunicare intre noi. Te uiti si zici “da, bine, la revedere”.

”Câteodată copiii mei mai spun că se plictisesc și am luat și eu o vorbă de la cineva și le spun că numai proștii se plictisesc ”

ASJ: Dupa cate am citit si am auzit, v-as caracteriza cu PERSEVERENTA.

Dana Voicu: Doamna Manu mi-a zis acu doua zile ca fac parte din categoria de inteligenti pagubosi. (rade cu pofta) Adica fac parte din cei care nu stiu sa-si faca o cariera, nu stiu sa castige bani, foarte inventive, cred ca asta e. Sunt foarte atenta si nu ma plictisesc niciodata. Si asta este o chestie: as putea sa stau ore in sir singura sa ma uit la oameni si nu ma plictisesc. Cateodata copiii mei mai spun ca se plictisesc si am luat si eu o vorba de la cineva si le spun ca numai prostii se plictisesc.

“Mă interesează tot ce se poate dramatiza”

ASJ: Niste repere de inteligenta ale actritei Dana Voicu care ar fi? Ma refer aici la muzica, carti sau actori…

Dana Voicu: Eu am o mare iubire si din cand in cand recitesc. Cartile lui Dostoievski.

ASJ: Nu stiu de ce, dar am simtit ca o sa ziceti asta…

Dana Voicu: Nu stiu, am avut un profesor bun in liceu, era professor de germana. Eu germana nu stiam decat la limita. Ne dadea foarte mult de citit. Ascult si muzica, mai mult muzica de opera, n-am o cultura muzicala, fetele mele fac scoala de muzica, dar eu nu am avut. Ascult, imi place muzica de opera, dar nu ma-ntreba ce si cum, nu stiu, sant autodidacta in sensul asta. Ma uit la filme, nu ma uit neparat la filme care iau premii. Imi plac filmele englezesti, de exemplu, care sant extrem de moderne, serialele englezesti de pe BBC Prime sant bune. Imi plac mult filmele rusesti, si alea vechi si alea noi si vreau sa invat limba rusa si o s-o si-nvat o data si-odata. Ce sa zic, de citit citesc, ori recitesc pentru ca inteleg altfel la recitire, cum ar fi Dostoievski sau Cehov. Pot sa citesc Cehov, nuvelele si schitele tot timpul. Oricum, cand plec in vacanta intotdeauna imi iau un volum cu nuvelele si schitele lui Cehov. Mai citesc literatura contemporana si romaneasca. Ma intereseaza tot ce se poate dramatiza. Orice roman, orice povestire din care as putea sa fac spectacol de teatru. Vanez chestia asta de literatura contemporana pentru ca ma gandesc ca pe scriitorii astia tineri ii intereseaza viata asa cum o vad si eu si ca pe spectatorii tineri si nu numai ii intereseaza spectacolele de acest gen.

ASJ: Cum se manifesta multumirea actorului de toate zilele?

Dana Voicu: Printr-o liniste. Mi-am dorit intr-o zi si i-am zis cu glas tare unui regizor: “imi doresc sa am spectacole in fiecare zi, sa ajung si eu sa nu mai prividesc. Asa mi s-a intamplat, nu pentru mult timp, dar mi s-a intamplat. Si am zis ca asta e visul meu. E o mare multumire si o liniste pentru ca iti place ce faci. Stiu ca o sa sune ciudat ce o sa spun acum, da mie mi se intampla de foarte multe ori ca viata de pe scena sa fie mai intense decat viata mea personala si civila, adica alea doua ore cat sant in spectacol sa ma satisfaca foarte tare. Nu stiu cum, sufleteste si energetic mult mai mult decat cand traiesc in afara scenei.

ASJ: Ce personaj v-a oferit cel mai mult energia asta?

Dana Voicu: Eu am facut teatru independent si mai fac inca si cel mai recent spectacol este “Supermarket”, un musical facut cu Teodora Herghelgiu care se joaca la opereta. El e primul musical romanesc independent. A avut o istorie sinuoasa pentru ca l-am facut singuri, n-aveam unde sa-l jucam, lucram neplatiti, acuma santem, in sfarsit, platiti. Si eu joc una care a picat acolo si e Masa din Cehov. Deci e postmodern, adica sant personaje contemporane si una dintr-o carte. Si ala e un personaj care ma incarca cu energie, de fapt, a si fost scris pentru mine. Trebuie sa vezi spectacolul ca sa iti dai seama despre ce e vorba.

ASJ: O vorba lasata de cineva pentru Dvs. la care reveniti de cate ori simtiti nevoia?

Dana Voicu: Sant multe vorbe pe care le stiu de la doamna Sanda Manu de aceea mi-e greu sa aleg acum ceva.

ASJ: Aveti o relatie speciala cu ea…

Dana Voicu: Da, pentru ca am avut-o profesoara cam jumatate de an, cand nu intrasem, dupa aia m-am dus audienta la dansa, eu n-am intrat si dupa aia acu sase ani m-a chemat sa-I fiu asistenta. Am descoperit ca e chiar una din intamplarile vietii noastre. Si am mai avut pe cineva care m-a iubit foarte mult. Aveam 19 ani si m-a trimis cineva sa ma pregateasca si era Ileana Predescu, care a fost mare actrita si s-a si prapadit dupa cativa ani. La ea tot asa, m-am dus, m-a pregatit un pic, ea nu pregatea de fapt, m-am dus sa stam de vorba si-mi facea cate-o cafea. Eu am invatat multe lucruri de la dansa pentru ca avea noblete, era o mare actrita, fusese data deoparte ca asa se-ntampla in teatru, nu toti au noroc. Si tin minte ca m-au imbogatit relatiile cu doamnele Sanda Manu si Ileana Predescu.

ASJ: Atentia Dvs. unde se indreapta acum?

Dana Voicu: Deocamdata sant foarte atenta cu fata mea cea mare care are 17 ani si-si tot cauta drumul si cu prietenul ei care are tot 17 ani si care vrea sa se faca actor. Si pierd seri stand de vorba cu ei despre ce vor ei sa li se-ntample. Si incerc sa fiu profesoara lor.

ASJ: Ce i-ati invatat prima data?

Dana Voicu: Prima data i-am luat cu mine, i-am luat la spectacole, i-am luat in turnee, i-am pus sa faca muzica la spectacole, le dau de citit. Ei inca nu si-au dat seama pentru ce au o pasiune reala. Pentru ca ei nu trebuie sa aiba o pasiune pentru ca am eu sau are Alex, ei trebuie sa aiba propria lor pasiune. Eu m-am rugat de ei sa dea la medicina ca sa aiba si ei o meserie! (zâmbește)

Corina Gologoț

“Teatru şi film o să fac până mor”, interviu cu Mircea Silaghi

2011-05-12T14:43:00.000+03:00

A doua zi din cadrul festivalului “Serile filmului românesc” a fost marcată de premiera filmului “Tanti” al lui Șerban Marinescu. Ȋn sala cinematografului Republica printre ieşeni au fost prezenţi şi trei invitaţi speciali: regizorul Șerban Marinescu, Mircea Silaghi şi Constantin Puşcaşu. După proiecţia filmului , pe o vreme ploioasă am stat la taclale cu Mircea Silaghi care interpretează personajul principal din filmul Tanti. A fost o discuţie plăcută despre film, viaţă şi lumea cinematografică.

ASJ:Cum a ȋnceput cariera ta de actor?

MS:Eram ȋn liceu şi era o trupă de teatru ȋn limba franceză, fiind puţini băieţi , deoarece era un liceul de filologie, dirigintele meu, liderul trupei m- a cooptat. Eu vroiam, dar nici nu prea vroiam, nu prea ȋntelegeam exact cum stătea treaba şi m- a luat din lipsă de baieţi practic, astfel m- a prins microbul.

ASJ:Din ce momente mari e construita viata ta pana acum?

MS:Eu am momente din acestea ȋn care brusc am o revelaţie şi mă razgândesc cu totul şi o iau ȋn altă direcţie. Acum am o directivă destul de clară ȋn viată, e clar că asta o sa fac pâna o să mor, dar am momente când mă schimb pe interior, ca şi cum aş avea un macaz, un moment din acesta a fost când m- am hotărât să fac teatru. Jucasem ȋn liceu, dar era o joacă, nu am luat-o ȋn serios, şi la un moment dat am avut o revelaţie, trebuia sa ma fac profesor de franceză de fapt. Ȋntr- o noapte am stat şi m- am gândit ce o sa fac eu: termin liceul, merg la Cluj, fac litere, devin profesor, traducător, şi nu prea imi surâdea idea şi m- am ȋntrebat ce imi place să fac: “ imi place să fac teatru, asta o sa fac”.

M-am dus la mama şi i -am zis că nu mai merg la Cluj, că dau la teatru, mama a rămas lipita de maşina de spalat câteva minute, dupa care a venit cu tata ȋn cameră la mine şi a fost ceva de genul: “ Mircea, ce ai zis? nu am ȋnţeles bine?”, eu : “ dau la teatru”, ei: “De ce?”, eu: “ Că aşa mi-a venit mie” , ei: “ lasă că te răzgândeşti tu până mâine”, dar am dat la teatru. Și la Sf. Gheorghe când nu ȋmi era bine, am zis ȋntr-o zi că plec şi am plecat la Tărgovişte, iar faptul că sunt aproape de Bucureşti mi- a adus multe beneficii. Sunt momente curuciale ȋn viată ȋn care trebuie să iţi asculţi instinctul.

ASJ:Ai un model din viata de zi cu zi sau din film care te- a inspirat?

MS:Sunt foarte mulţi care mă inspiră, pe care ȋi admir şi ȋi respect, dar nu pot să zic că am un idol.

ASJ:Sau o persoană care şi- a pus amprenta asupra formării tale ca actor?

MS:Evident, dirigintele din liceul, Nicolae Vasile, care a fost şi directorul teatrului din Baia Mare o vreme, şi profesorul meu din facultate, Constantin Doljan, ei m-au format pe mine ȋn principal, plus multe, multe ȋntalniri profesionale, munca ȋmpreună cu actori foarte buni şi foarte mari m- a format ȋn timp.

“…prefer să gândesc departe, căci cu cât ȋţi doreşti mai mult cu atât realizezi mai mult.”

ASJ:Daca ar fi sa dai timpul ȋnapoi, ai face ceva ce nu ai facut?

MS:Au fost unele decizii , pe care poate că acum, ştiind ce a urmat dupa ele nu le- aş mai lua. Eu am fost foarte dezamagit de exemplu de perioada de după facultate când am stat ȋn Sf. Gheorghe, mă aşteptam să găsesc ceva acolo şi nu am găsit, am stat un an de zile şi m- am cărat. Zic cu jumatate de gură că aş schimba lucrul acesta , pe de altă parte fiecare lucru duce la un altul şi până la urmă a ieşit destul de ok.

ASJ:Au existat momente dificile când ţi- ai dorit să pui punct?

MS:Se intamplă câteodată să faci un spectacol care e teribil de prost şi te descurajează ȋntr- un mare fel şi stai şi te gândeştii ce cauţi tu acolo, iţi faci probleme legate de capacităţile tale de a face meseria asta şi ȋncepi să te gândeşti că mai bine te apucai de altceva. Când vezi că nu ai rezonanţă la public, nu te-ai ȋnţeles cu regizorul, nimic nu a fost cum trebuie, atunci cauţi vina ȋn tine şi vrei să vezi unde ai greşit tu, şi câteodată nu o găseşti , că nu gândeşti limpede, şi te gândeşti că mai bine te apucai de altceva.

ASJ:Te bucuri de faimă, de popularitate?

MS:Momentan, nu foarte tare, am avut o perioadă când m- am bucurat de chestia asta, atunci cănd apaream la televizor, ȋn rest, ȋn Târgovişte mă bucur de o oarecare faimă, dar pe plan naţional nu, sunt perioade şi perioade, dacă nu apari ȋn prim plan oamenii te uita, dar nu e deranjat, faima vine şi pleacă, pe mine mă mulţumeşte mai mult ca rezultatul muncii mele să iasă bine.

ASJ:Ȋn actorie cât e talent şi cât e muncă? Ȋn cazul tău.

MS:Cred ca e mai multă muncă decât talent, nu aş şti să spun ȋn ce procent, dar consider că sunt oameni mai talentaţi decât mine care nu au avut ocazia să facă ceea ce am făcut eu, ţine şi de noroc , dar ţine şi de muncă.

“Vreau să mă facă cunoscut rolurile pe care le interpretez”

ASJ:Iţi doreşti să ajungi un actor mare ȋn România sau doreşti să joci şi ȋn producţii străine?

MS:Ȋmi doresc şi una şi alta, o să vedem ce o să se ȋntâmple, eu nu pot decât să fac cât mai bine ceea ce fac, o să văd unde o să mă ducă, evident că am ambiţiile cele mai mari, dar o să văd cât le pot ȋmplini. O colegă mi- a scris pe album, când am terminat liceul,” ai grijă ce vise iţi faci, ca sa se poată ȋndeplini”, adică să nu mă duc prea departe pentru a nu fi dezamăgit, dar eu prefer să gândesc departe, căci cu cât ȋţi doreşti mai mult cu atât realizezi mai mult. Consider că dacă vrei un Oscar, probabil la un moment dat o să iei un Cannes, dacă ȋţi doreşti un Cannes probabil o să iei un premiu mai mic, dar ăla nu are nici o importanţă.

ASJ:Ȋti doreşti cât mai multe roluri mari sau roluri bune?

MS:Chiar dacă la ȋnceput un rol nu mă fascinează teribil şi nu intrigă foarte tare, lucrând şi asumându- mi rolul la un moment dat ȋncepe să -mi placă, până la urmă orice rol pe care ȋl faci trebuie să ajungă să ȋţi placă, chiar dacă e negativ, trebuie să ȋţi facă plăcere să fii rau, nesimiţit, oricum ar fi trebuie să ȋţi placă. Vreau să mă facă cunoscut rolurile pe care le interpretez, fără ȋndoială.

Eram la Sf.. Gheorghe, când am avut un moment de decădere foarte urâtă şi vroiam să mă las, un prieten din Târgu Mureş şi un mare actor Nicu Mihoc, mi-a spus “ mă tu ce vrei de fapt să faci, vrei să te cunoască lumea, vrei să te ştie” , i-am răspuns că nu vreau asta, că vreau doar să ȋmi fac treaba şi mi-a zis “ dacă nu vrei să te cunoască lumea lasă- te de meserie că nu ai nici un scop ȋn felul acesta” şi are dreptate: e o meserie care ţine şi de orgoliu şi de vanitate şi de o grămadă de lucruri nu neapărat pozitive, dar aşa ne este ȋn construcţie, nu avem de ales şi aş fi ipocrit să zic că nu ȋmi doresc celebritate.

ASJ:Care e cea mai mare satisfacţie pe care ai avut-o ca actor? Momentul culminant.

MS:E o mare satifacţie ori de câte ori iei un casting sau te alege un regizor să joci ȋn spectacolul lui, de câte ori prinzi un film ȋnseamnă că ai realizat ceva ȋn momentul acela. Satisfacţii sunt foarte multe de la premiera unui film sau din momentul când ai ȋnceput să lucrezi pentru că te-a ales regizorul, deja e ceva foarte placut, fiecare spectacol, fiecare zi de filmare, publicul, lucrul cu colegii, toate ȋntalnirile astea sunt grozave, te ridică.

ASJ:Există o confruntare de opinii ȋntre generaţiile din teatru?

MS:Eu zic că asta e o problema promovată de unii, eu am lucrat adesea cu actori din generaţii mai mari, sunt de părere că ei te tratează cum ȋi tratezi şi tu pe ei, sunt unii care te iau de sus,” băi puştiulică, băi copilu” , dar nu cei cu adevarat mari. Cei cu adevărat mari ȋşi aduc aminte că au fost şi ei unde eşti tu şi se poartă ca atare, cei care au astfel de probleme cu actorii tineri sunt cei care au frustrări, care nu au ajuns unde au vrut, căt despre cei tineri care promovează ideea aceasta: ȋncearcă să se dea mai deştepţi decât sunt. Nu cred că e o problemă reala, mie mi s- a ȋntâmplat de vreo două, trei ori să fiu luat de sus , dar nu consider că are rost să te consumi pentru lucruri de genul acesta, sunt multe alte lucruri cu care să-ţi consumi energia.

ASJ:Accepţi sfaturi de la actorii mai ȋn vârstă?

MS:Da cu siguranţă. Profesorul meu de la facultate, Doljan,mi-a dat cel mai bun sfat, eram la un examen şi ceva nu iesea acolo, mi- a spus: “ uita tot ce ţi-am spus şi fă cum vrei tu”.

ASJ:A fost greu să obţii rolul din Tanti?

MS:Au fost mai multe etape de casting, nu pot să zic că au fost grele sau că un casting e greu sau uşor, dar din moment ce l- am luat probabil nu a fost chiar aşa greu.

ASJ:Cum au fost filmările pentru Tanti, momente grele, momente amuzante?

MS:Scena cea mai grea a fost cea ȋn care conduc şi vorbesc, pentru că eu nu aveam permis pe vremea aceea şi maşina era tractată, eram transpirat tot pentru că trebuia să fac să arate ca şi cum aş conduce eu şi nu ştiam cum să fac asta, am avut mari emoţii, ȋn rest echipa a fost foarte voluntară, m- au ȋnvăţat o grămadă de lucruri.

Au fost multe moment amuzante, noi ne- am distrat tare la filmări, ne- am şi ȋmprietenit foarte repede toţi din gască. A fost un moment foarte amuzant cu Edgar Nistor, colegul meu din film, cel care ȋl joacă pe Paul. Noi făceam tot felul de experimente pentru a ne intra ȋn reflex cum se prepară o doză si chestii din acestea şi trebuia să repetăm cum să ne injectăm heroina. Am mers la o farmacie să cumpărăm ace, seringi şi apă distilată, eram amândoi cu blugii rupţi, cu geci de piele , ochelari de soare şi farmacista cauta pe sub tejghea să apese butonul de alarmă şi am ieşit repede. A fost amuzant, am plecat râzând ȋn hohote.

ASJ:Ce ai schimba ȋn modul de funcţionare al filmului din România daca ai avea putere?

MS:Nu stiu ce aş face, nu sunt organizator sunt actor. Ȋn schimb nu mi se pare foarte ȋn regulă modul de promovare al filmelor din România mai ales dacă sunt filme produse de organizaţiiile de stat, cred că viitorul filmelor din Romania sunt cinematografele private. Cu cât se ȋntamplă lucrul astă mai repede şi cinematografele trec ȋn subordinea unor investitori privaţi şi cu cât casele de producţie devin mai independente de CNC şi Romania Film, cred că lucrurile o să se ȋmbunătăţească, oricum sunt de părere că există o evoluţie ȋn ultima perioadă şi mergem spre bine.

ASJ:De ce nu ai ales un teatru din Bucureşti?

MS:Am stat ȋn Bucuresti aproape un an, pentru că acolo se cam ȋnvarte tot, normal scopul ultim ȋn România e să ajungi pe undeva pe la Bucureşti, dar sincer acum cred că e un scop destul de fals. Din punct de vedere al filmului, al televiziunii, ȋntr- adevar nu ai cum să faci ȋn altă parte , dar ȋn ceeea ce priveşte teatrul, mi se pare că e foarte multă strădanie, prea multă lume, nu concurenţa, că nu asta mă sperie, e mai degrabă o lipsă de concurenţă , sunt multe subterfugii, multe chestii care nu au nimic cu actoria, cu teatrul, cu filmul. De când s-au unit teatrele ȋn Târgovişte, mă simt foarte bine acolo, dar dacă aş avea oferte, evident că nu le- aş refuza.

ASJ:Daca ar fi sa alegi, ce ai prefera teatru sau film?

MS:N-aş putea alege.

ASJ:Ai vre un film preferat, excluzandu-le pe cele ȋn care joci?

MS:Ȋmi plac foarte multe filme, dar revăd cu placere Revenind pentru un vis, Fight cLub, Parfum de femeie. Si ȋn ultimul timp au ȋnceput să ȋmi placă foarte mult şi filmele horror.

ASJ:Care a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să ȋl faci la o filmare?

MS:Cel mai greu mi s-a părut să filmez singur o zi ȋntreagă, fără parteneri, prefer să mă ȋntâlnesc cu o mulţime de oameni, să am cu cine să comunic. Era un film independent , era şi o echipa foarte mică şi am filmat zile la rând doar eu, la un moment dat devenise destul de plictisitor.

ASJ:Dar cel mai neplăcut ?

MS:Cel mai neplăcut lucru la orice filmare e că ȋncepe dimineaţa devreme.

“cu Caranfil mi-ar plăcea să lucrez”

ASJ:Ce film romanesc ti-a placut foarte mult?

MS: “Cel mai iubit dintre pamanteni” a lui Serban Marinescu, sunt un mare fan al filmului acesta. Portretul luptatorului la tinerete mi-a placut iar foarte mult.

ASJ:Ce parere ai de “ 4, 3, 2”. Un film de altfel foarte mediatizat?

MS:Mi-a plăcut relativ, mi-a plăcut personajul lui Ivanov teribil de mult şi felul ȋn care l-a jucat.

Filmele lui Caranfil mi-au placut foarte mult şi nu mai zic de cele vechi cu Nea Marin şi cele clasice. Uite cu Caranfil mi -ar plăcea să lucrez.

ASJ:Care sunt lucrurile mărunte care te bucură?

MS:Eu sunt un om mort fără prieteni, ȋmi place să fiu ȋn lume, să fiu cu lumea, să discut, să facem glume, ȋmi place să fiu ȋn societate, dar ȋn acelaşi timp am momente când nu vreau să văd pe nimeni. Imi place să petrec timpul cu fiul meu, el e cel mai grozav prieten pe care ȋl am. Imi place să ma uit la filme şi ador să merg la concerte, eu sunt cu rockul, cu jazzul şi ȋn Targovişte sunt destul de multe concerte, trupe mici, locale, dar e frumos.

ASJ:Pe viitor…?

MS:Am făcut ȋn 2009 Omega rose, e primul sf 100% românesc, un sf postapocaliptic, ȋn care joc alaturi de actori foarte cunoscuţi, partenera mea e Aylin Cadir, cu care am jucat şi ȋn “Vine Politia” , Florin Piersic junior, Ion Besoiu, Rodica Negrea, Ioan Gyuri Pascu, Radu Manzaru, Monica Davidescu şi alţii.

Întâmplarea face că nu e gata ȋncă, chiar am vorbit cu regizorul, George Dorobanţiu, iar premiera e posibil sa fie ȋn toamnă sau în primăvară, mai avem de facut câteva completări luna viitoare.

Ștefana Suchăr

„Filmele mele mă reprezintă, mai bine sau mai rău, mai reuşit sau mai nereuşit” - interviu cu Şerban Marinescu

2011-05-12T00:40:00.003+03:00

Un regizor trebuie să respecte spiritul scriiturii

ASJ: Când aţi fost ultima oară în Iaşi?

ASJ: Filmul ”Tanti” este în premieră în Iaşi, ştiu că filmările s-au încheiat de mai mult timp.

ASJ: Tanti este un film de debut pentru mulţi tineri actori, printre care şi Mircea Silaghi. Cu ce v-a convins că este potrivit pentru film?

ASJ: Sunteţi prieten cu Mircea Daneliuc, el este cel care a scris scenariul, cum de aţi acceptat această provocare, să faceţi un film după un scenariu original?

ASJ: A fost iniţiativa lui Mircea Daneliuc să vă dea scenariul, sau nu?

ASJ: Rolul Ceciliei Bârbora era predestinat?

Filmul începe să trăiască independent în momentul în care l-ai făcut, e ca un organism viu, are destinul şi norocul lui

ASJ: Consideraţi filmul ”Tanti” unul vulgar?

ASJ: Filmul dvs. este unul făcut numai şi numai pentru public, sau există şi posibilitatea să mergeţi afară, la festivaluri?

ASJ: Puteţi să-mi daţi exemple de filme bune?

Sper să stea câteva din filmele mele, în bibliotecile cinefililor, să le vizioneze şi după 10-20 de ani.

ASJ: Unii spectatori care au citit cel mai iubit dintre pământeni sunt dezamăgiţi apoi de film, îi condamnaţi?

Filmul începe să trăiască independent în momentul în care l-ai făcut, e ca un organism viu, are destinul şi norocul lui.

ASJ: Cum aţi caracteriza filmul ”Tanti”?

Ş.M.: Este un film foarte alert, dur, extrem de dinamic, aproape nervos, e povestea unei lumi care vorbeşte mai mult decât se înţelege pe sine, e copia fidelă a unei vieţi fără noimă.

”Domnule... când am intrat în şcoala asta de actori... habar nu aveam!”

ASJ: ”Autoportret”, documentarul despre maestrul Ştefan Iordache, când va rula şi în România?

Ş.M: Am fost şi l-am prezentat în toată Germania, în februarie, anul acesta. În România sper că tot anul acesta, ne trebuie câteva aprobări.

O să se dea şi în România, este povestea unui destin de actor, e o lecţie de demnitate şi de existenţă, care merită văzută.

ASJ: În ce fel v-a influenţat prietenia cu Ştefan Iordache?

ASJ: Cu ce v-a surprins maestrul Iordache?

ASJ:Cum vede Bucureştiul un om care este născut într-un oraş înconjurat de munţi?

ASJ:Acolo vă petreceţi vacanţele cu familia?

ASJ: Nu credeţii că se poate lumina de către cei tineri?

Ş.M.: Ba da, însă doar în cazul în care ei se leagă de rădăcini, dacă se vor dezrădăcina crezând că lumea începe cu ei, nu mai este nici o speranţă.

ASJ: Spuneaţi de obsesiile maestrului Iordache, ale dvs. care sunt?

ASJ: Ce v-a plăcut cel mai mult la acest documentar?

La un moment dat el spune: ”Domnule... când am intrat în şcoala asta de actori...”tăietură, peste ani, în alt interviu continuă, ”habar nu aveam!”, altădată spunea: ”Nu există şcoală de actori de film.” Sunt fraze perfect coerente, care îşi găsesc continuarea peste ani, sunt obsesiile unei personalităţi uriaşe, şi le regăseşti în toată această poveste, este un puzzle de chipuri care se schimbă, când e cu barbă, când e fără barbă, când e bătrân, când e mai tânăr.

ASJ: Cum se termină interviul?

Ne-am dorit să trăim în ocean, să nu mai trăim într-o baltă, numai că ne-am trezit brusc cu burţile în sus

ASJ: Publicul de cinema, de astăzi, este asemeni celui din tinereţea dvs?

ASJ: Era un refugiu în cultură, ca reacţie faţă de regim?

ASJ: Şi cine este vinovat de asta?

Ş.M: Noi, părinţii, ca generaţie, suntem vinovaţi de ce se întâmplă cu voi, pentru că nu am avut grijă să controlăm informaţia care ajunge la voi.

ASJ:Atunci, ce ne lipseşte?

Ş.M.: Măsura! Este o lipsa totala de control, de măsură, nu de cenzură, există o măsură în toate, asta înseamnă şi o bună educaţie.

Elena Bejinariu

”Tanti” în premieră la Iași

2011-05-11T16:53:00.000+03:00

A doua zi a festivalului ”Serile Filmului Românesc” a fost una bogată în ceea ce priveşte invitaţii speciali. Au fost alături de publicul ieşean: regizorul Șerban Marinescu, tânărul actor Mircea Silaghi şi nu în ultimul rînd, actorul Constantin Puşcaşu.

Aceştia au vizionat împreună cu cei prezenţi în sală, de la ora 19.00, în premieră în Iaşi, filmul ”Tanti”. De la ora 15.00 ieşenii au văzut proiecţia arhicunoscutului film ”Cel mai iubit dintre pământeni”.

Cei 300 de spectatori au participat la discuţiile de după ”Tanti”, în care actorii şi regizorul au povestit despre film şi despre situaţia cinematografiei româneşti.

Astăzi, începând cu ora 19.00, rulează filmul ”Bună, ce faci?” în regia lui Alexandru Maftei, iar de la ora 21.00 cei prezenţi în sală vor participa la o sesiune de discuţii cu invitaţii: Alexandru Maftei şi Dana Voicu.

”Regizorii cu care am lucrat au fost facultățile mele” - interviu cu actorul Victor Rebengiuc

2011-05-10T11:46:00.003+03:00

A doua ediție a Serilor Filmului Românesc a debutat cu trei filme de marcă, Pădurea Spânzuraților, După ea și Medalia de onoare. În sală, printre cei aflați la cinematograful Republica, s-a aflat și invitatul nostru, actorul Victor Rebengiuc care a putut satisface curiozitățile publicului.Cu același ton jovial, acesta ne-a acordat un interviu în care ne-a vorbit despre rolurile pe care le-a jucat, despre valori și despre cum să obții succesul.

”Sunt serios în absolut tot ce fac. Chiar și atunci când glumesc sunt serios.”

Asociația Studenților Jurnaliști: Ați venit de atâtea ori la Iași, chiar sunteți cerut aici. Cum vă simțiți?

Victor Rebengiuc : Mă simt foarte bine, din păcate nu stau mult, viu și plec foarte repede și asta-i partea proastă. O singură dată am venit și am stat mai multă vreme, dar asta a fost foarte de mult, când eram în primii ani de teatru. Am venit cu teatrul municipal, cu doamna Bulandra, într-o micro-stagiune pe care am facut-o aici la Iași. Îmi place la Iași, e bine.

ASJ : Cum vi se pare publicul cinefil de aici?

V.R.: Nu prea am avut ocazia să-l cunosc. Ca-n orice alt oraș sunt oameni care iubesc filmul și care vin să vadă filmele. Drept dovadă și în seara asta, nu erau mulți, dar erau oameni cărora le pasă și mai ales de filmul românesc și au venit să-l vadă.

ASJ : În multe interviuri ați spus că nu prea vă place să vă uitați la filmele dumneavoastră. De ce?

V.R.: Sunt filme pe care nu le-am văzut și în care am jucat. Pentru că eu nu mă plac și decât să îmi ofer singur o deziluzie mai bine nu mă uit la filme. Sunt mai exigent cu mine, văd lucrurile care nu-mi reușesc care ași fi vrut să fie mai bine decât sunt în momentul de față și asta mă supără.

ASJ : Sunt filme în care nu v-a plăcut cum ați jucat ?

V.R.: Sunt, sunt filme în care nu mi-a plăcut, în care nu mi-a plăcut cum m-am înțeles cu regizorul, au fost niște probleme.

ASJ: Există vrun film preferat? Altele decât cele în care jucați dumneavoastră?

V.R.: Da, există ăsta Piesa neterminata pentru pianina mecanica regizat de Nikita Mikhalkov.

ASJ: Aveți atâtea premii în palmares, ați jucat atâtea roluri și totuși spuneți că mai aveți de învățat. Ce trebuie să se întâmple ca să vă considerați și dumneavoastră un actor mare?

V.R.: Trebuie să joc un rol în așa fel încât să nu am nimic să-mi reproșez, să zic Domn’le, mai bine de atâta nu se poate face!

ASJ: Credeți că până acum nu ați atins nivelul acesta ?

V.R. : Nu, nu. Întotdeauna au fost unele porțiuni neacoperite așa cum trebuie. Chiar și la filmele unde sunt roluri foarte bine interpretate. În majoritatea lor, sunt unele momente care puteau fi mai bine făcute, pe care le-am fușerit așa, fie din cauza superficialității , fie din cauza timpului de filmare. Și atunci dai rasol. Lucrurile astea se văd, e păcat.

ASJ: De unde vine modestia domnului Rebengiuc ?

V.R.: Vine de la Dumnezeu, trebuie să fim smeriți și să ne vedem lungul nasului în general.

ASJ: Există vrun miros, vrun gust, vrun obiect care vă aduce aminte de copilărie?

V.R. : Nu prea mă mai gândesc la copilărie în ultima vreme.

ASJ : De ce ?

V.R. : Pentru că sunt prea copil la minte. Am și acum mintea pe care o aveam la doi ani.

ASJ: Erați un copil ascultător?

V.R. : Da, eu eram un copil cuminte, ascultător, nu am fost zăpăcit așa. Și am învățat bine.

ASJ : Cine a avut cea mai mare contribuție în formarea dumneavoastră ca om ?

V.R. : Eu. Ai mei au fost niște oameni simpli, fără studii.Era oameni onești, cinstiți. Îmi ziceau ”Măi băiete, vezi-ți de treaba ta, să intri și tu în rândul oamenilor, fă-ți o meserie”. Eu mă pregăteam să fac o meserie tehnică, nici nu îmi trecea prin cap că pot să fiu actor. Eu jucam teatru la amatori , dar jucam așa în ideea că îmi petrec timpul meu liber acolo. În loc să joc fotbal, eu jucam teatru. Dar nu mă gândeam în momentele alea că asta va fi meseria mea. Absolut întâmplător mi-a spus cineva ”Bă tu ar trebui să dai examen la teatru”. Terminam liceul, ultimul an de școală medie. Și așa s-a întâmplat.

ASJ : Ziceați într-un interviu că cel mai bine v-ați înțeles cu bunicul dumneavostră. Aveți aceeași legătură strânsă cu nepoțelul?

V.R. : Avem, cred că da. L-am cucerit, ține la mine și eu la el. Sunt topit după el.

ASJ : Domulte Rebengiuc, care este cuvântul care vă caracterizează ?

V.R.: Seriozitatea. Sunt serios în absolut tot ce fac. Chiar și atunci când glumesc sunt serios.

”Dacă aș fi tâmpit aș face regie. Ori eu nu sunt tâmpit.”

ASJ : Ce rol ați inventa pentru dumneavoastră ?

V.R: Nu, nu-i pentru mine, nu-mi place să inventez. Eu vreau să fiu surprins de regizori care să mă distribuie în roluri cât mai diferite. Până acum așa s-a întâmplat cu mine. Am refuzat ori de câte ori mi se dădea un rol care semăna cu cel pe care taman îl jucasem. N-am vrut să mă cantonez într-un anume personaj. Doamne, ăsta e bun pentru doctori, eu trebuie să joc numai doctori.

ASJ : Este vreo ipostază în care n-ați jucat până acum ?

V.R: Da, pacient.(râde)

ASJ : Nu v-ați gândit niciodată să regizați?

V.R.: Nu, nu e treaba mea. Nu am niciun fel de aptitudine pentru treaba asta. Dacă aș fi tâmpit aș face regie. Ori eu nu sunt tâmpit. Nu ar ieși bine deloc. Dacă nu știi, nu te bagi. Nu iese bine dacă nu te pricepi.

ASJ : Nu ați știut nici că aveți talent de actor..

V.R. : Nu am știu că o să fac o profesie din asta, dar simțeam că am ceva talent. Nu credeam că este suficient pentru o profesie. Dar ca regizor știu foarte bine acum. Sunt în cunoștință de cauză și știu că n-am de ce să mă arunc în asemenea treabă. Eșecul e dinainte stabilit.

ASJ : Cu care dintre regizorii cu care ați jucat până acum v-ați înțeles cel mai bine ?

V.R.:Sunt mulți. Norocul meu a fost că am lucrat cu cei mai mari regizori ai teatrului românesc. Am lucrat cu Ciulei, Pintilie, am lucrat cu Vlad Mugur, Silviu Purcarete, am lucrat acum cu Iuri Kordonski, mă înțeleg foarte bine cu el. Am avut norocul să lucrez cu regizori care ulterior au fost facultățile mele. De la ei am învățat foarte mult. Și m-am înțeles foarte bine cu toți. Nu mă înțeleg cu regizorii proști, cu care m-am certat și mi-am făcut sânge rău. Pe mine nu mă interesează să joc bine într-un spectacol prost. Că nu am absolut nicio satisfacție. Nu mă interesează să joc bine alături de niște actori proști. Pe mine mă interesează să joc într-un spectacol bun sau foarte bun, excepțional. Să mă străduiesc să fiu la înălțimea acelui spectacol.

ASJ : Îi susțineți pe tinerii actori și regizori debutanți? Vă place să lucrați cu ei?

V.R.: M-am înțeles foarte bine cu ei, și cu Cristina Ionescu și cu Netzer. Cu Cristina Ionescu nu am avut destul timp ca să nu ne înțelegem. Dar cu Netzer am lucrat un film întreg, vreo două luni și ceva și ne-am înțeles perfect tot timpul.

” Dacă vrei să faci un lucru perfect în viață, să nu mai ai ce să-ți reproșezi la el, e un drum foarte lung și nu se știe dacă ajungi la capătul lui”

ASJ : Ați spus de nenumărate ori că un tânăr actor nu trebuie să facă niciun compromis. Credeți că fără nici măcar un compromis va reuși el să se afirme ?

V.R.: Cred că da. Eu așa am făcut. Nu am făcut niciun fel de compromis. Nu am fost membru de partid, deci s-a putut face carieră și fără acest compromis, am făcut scandal, am fost mereu împotriva a ceea ce se întâmpla, n-am vrut să merg la învățământul politic, n-am vrut să mă duc la spectacole festive de ziua tovarășului, sau de ziua tovarășei, de ziua partidului…Mi-au zis ”mergi că te dau afară din teatru”. E, nu m-au dat.

ASJ: Și totuși nu s-a luat nicio măsură împotriva dumneavoastră.

V.R. : Nu s-a luat. Nu era bine să te legi de un om care și-a câștigat o poziție prin propriile forțe. N-aveau cu ce să mă șantajeze. Nu eram membru de partid, nu aveam sarcini de partid, eram liber profesionist.

ASJ: Ați jucat vrun rol care va epuizat?

V.R.: Nu. Teatrul, meseria de actor nu mă epuizează niciodată. Aș putea să joc în continuu, fără să obosesc.

ASJ : Din experiența dumneavoastră, în teatru, este mai bine să faci o școală sau să fi autodidact?

V.R.: E bine să faci școală. Au fost și actori autodidacți, unii cu talent și care au făcut carieră, dar e bine să faci școală pentru că te formează școala într-un fel, trebuie să știi ce faci. Nu îți exersezi numai talentul, ți-l expui. Trebuie să și știi ce se întâmplă, să ai un pic de cultură în istoria teatrului românesc, în istoria teatrului universal, se face estetică, mișcare scenică. Înveți niște lucruri care îți trebuie în profesie, școala noastră încă nu te învață atât cât ar trebui să învețe.

ASJ : Ce îi lipsește școlii noaste ?

V.R. : Îi lipsește o bună programă analitică, mai ales în pregătirea fizică a actorului. Actorul trebuie să învețe și să călărească, să conducă mașina, să danseze foarte bine, să cânte foarte bine. Astea nu se prea învață la noi în școală

ASJ : Astea sunt singurele minusuri ?

V.R. : Eh, în momentul de față școala nu merge prea bine, după părerea mea, din cauză că sunt prea mulți studenți. Trecerea asta la sistemul Bologna, e nefastă pentru învățământul artistic pentru că sunt prea mulți studenți într-un an și n-ai cum să lucrezi cu ei. Profesorul trebuie să lucreze cu fiecare student în parte ore în șir. Dacă ai 60 de studenți în clasă n-apuci să lucrezi în 4 ani cu unul barem 4 ore. Acum se fac și 3 ani, nu 4. E una din marile deficiențe ale teatrului. Probabil faptul că studenții își plătesc taxele și asta mărește salariile profesorilor i-a atras pe profesori și au zis „Hai domn’le să facem și noi sistem universitar”. Dar nu e ce trebuie pentru învățământul artistic

ASJ : Sunt țări în Europa care au o asemenea școală ?

V.R : Cred că Anglia are o școală bună de teatru și nu mai știu cum o fi la ruși. A fost o perioadă foarte bună la teatrul rusesc, imediat după 90. Acum banul îi face să joace aiurea, lucruri ușoare, lejere și pe urmă a început goliciunea pe texte, nuditate pe scenă. Nu mai e pasiunea cu care se juca odată. Nu am văzut, nu știu, dar sunt niște critici care au fost acolo și mi-au povestit despre treaba asta, destul de întristați de faptul că teatrul rusesc și-a pierdut din strălucirea și din forța de atracție pe care o avea, extraordinară.

ASJ : Vă mai amintiți cum a fost primul dumneavoastră rol ?

V.R: Da îmi amintesc. Eram la Craiova împreună cu câțiva dintre colegii mei, eram repartizați acolo și regizorul era un profesor de-al nostru, domnul Vlad Mugur. Eram acolo cu Silvia Popovici, cu Sanda Toma, cu Gheorge Bozofici. Și am jucat o piesă de Oscar Wilde care se numește ”Ce înseamnă să fi onest”. Și a fost un succes.

ASJ: Aveați emoții?

V.R :Ei, cum să nu. Și acum am emoții. Emoțiile astea nu dispar niciodată, ele sunt constructive nu sunt emoții paralizante, să nu mai pot să vorbesc, să nu mai pot să mă mișc. Am emoții, e mai mult un fel de grijă, preocupare mai serioasă, mai atentă mai ales la premieră. Și nu doar la premieră. Am spectacole în care am jucat de 30 de ori, dar a 31-a oară mă apucă o emoție înainte de a intra în scenă. E ceva, înseamnă că se mișcă ceva înăuntru. De fiecare dată eu caut atunci când joc în spectacol de mai multe ori, la fiecare reprezentație, caut să-mi creez o motivație ca să nu fie o rutină, să am o prospețime în joc, să fiu interesat de ce fac acolo, nu să joc așa în doru leli, să joc așa ca din reflex. Fiecare spectacol să aibă viața lui, să trăiești viața personajului pe scenă.

ASJ : Privind retrospectiv, cu ce vă mândriți din întreaga dumneavoastră carieră?

V.R.: Cu nepotul meu (râde). Mă mândresc cu faptul că am izbutit să fac o carieră sprijinindu-mă pe puterile mele, pe faptul că am fost serios , că nu mi s-a suit niciodată la cap că sunt mare și că întotdeauna am luat-o de la început cu fiecare rol pe care l-am avut de jucat. N-am privit cu superioritate nici rolurile pe care le primeam, nici pe colegii mei și nici pe regizorii cu care am lucrat. Întotdeauna am așteptat, de la regizori mai ales, să văd ce îmi cer, ce îmi oferă ei și ce pot eu să le dau, ce pretenții au de la mine. De la ăia buni a fost foarte bine pentru că m-am stimulat foarte mult și am învățat de la ei foarte mult. Au izbutit să scoată din mine lucruri pe care nu bănuiam că le am. Iar cu ăia proști, m-am lămurit că sunt proști și i-am evitat în continuare.

ASJ: Cum ați reușit să nu vă lăsați îmbătat de succesul pe care îl aveți?

V.R. : Dacă vrei să faci un lucru perfect în viață, să nu mai ai ce să-ți reproșezi la el, e un drum foarte lung și nu se știe dacă ajungi la capătul lui. Dar trebuie să rămâi consecvent și să urmezi calea asta cât s-o putea. În momentul când ai murit, când ai terminat, chiar dacă nu ai ajuns la capătul ei, ai mulțumirea că Domnule am mers pe drumul ăla, am încercat să ajung acolo unde e finișul. Nu s-a putut, nu am izbutit, dar am încercat.

ASJ: Dumneavoastră ați reușit?

V.R.: Eu spun că sunt pe drumul bun, dar nu sunt încă la capătul lui. Mi-ar place, aș avea o mare satisfacție, mi-aș dori-o din suflet să ajung în momentul ăla și să spun băi frate ce bine am jucat rolul ăsta.

ASJ: Chiar niciun rol nu a existat care să vă facă să ziceți asta?

V.R: Niciunul. A fost întotdeauna ceva, o chestie mică, o chichiță. Eu vorbesc așa comparându-mă cu idealurile mele, cu pretențiile mele față de mine. Dacă mă compare cu ceilalți…aici am motive să fiu liniștit. Vezi că nu sunt chiar atât de modest?

ASJ : În anii 60, la teatrul Bulandra, în Moartea unui comis voiajor l-ați interpretat pe Biff, fiul cel mare al lui Willy. În 2008 l-ați interpretat pe Willy. Cum e să joci și tată și fiu pe scenă ?

V.R.: Eu voiam să-l joc pe tată de când jucam fiul. Este o piesă care mi-am plăcut mie foarte mult. E o piesă plină de adevăruri, o piesă extraordinară, mă regăsesc în ea tot timpul, e bine scrisă, personajele sunt puternice, sunt adevărate. Și atunci când jucam fiul mă gândeam că dacă apuc vârsta personajului, aș vrea să-l joc pe Willy.

ASJ: Cum simțiți trecerea timpului, ca actor?

V.R: Dar nu simt pentru că eu am avut foarte mult de lucru. Am fost acupat de dimineața până seara, repetiții, spectacole, filmări și dintr-o dată m-am trezit că a trecut timpul și eu nu am știut. Dar nu am de ce să regret pentru că ce era să fac altceva în timpul meu, în viața mea, decât să-mi fac profesia?

” Cel mai mare succes l-am avut în rolurile pe care nu le-am jucat”

ASJ : Ce părere aveți de colegii dumneavoastră care s-au dat pe partea tabloidelor ?

V.R.: Nu cred că e numai vina lor, e și a presei care caută peste tot toate prostiile.

ASJ : Da, dar uitați, în cazul actorului Iurie Darie nu a fost vina presei.

V.R. : Acolo e deja ramolisment.

ASJ : Ați avut roluri dificile?

V.R. : Numai roluri dificile am avut. Altminteri nici nu ar avea rost.

ASJ : Cum a fost să interpretați rolul lui Apostol Bologa în ”Pădurea spânzuraților” ?

V.R. : Inițial nu am fost eu distribuit. Dar era un rol care m-a interesat pentru că era un personaj care înseamnă ceva pentru români și nu numai asta. Frământările lui, entuziasmul ăla copilăresc al lui când se aruncă în fel de fel idealuri greșite, cum se trezește la realitate, încetul cu încetul începe să-și dea seama ce se întâmplă cu el, de care parte ar trebui să fie…Astea-s niște lucruri care m-am interesat foarte mult la personaj și îți spun că îl visam, mi-ar fi plăcut să-l joc. Poate sunt și alte roluri pe care mi-ar fi plăcut să le joc și nu le-am jucat eu. De altfel trebuie să-ți spun că cel mai mare succes l-am avut în rolurile pe care nu le-am jucat. Juca altul și se spunea ”ooo dacă ar fi jucat Rebengiuc, ăsta ar fi fost grozav”.

ASJ : Am auzit că ați avut nevoie și de câteva artificii la machiaj …

V.R. : Da, m-am vopsit blond și mi-au legat nasul cu o cârpă și la ridicat în sus ca să fiu mai cârnuleț puțin. Când m-am văzut în film am avut de apreciat unele lucruri și altele nu. Avantajul meu mare a afost că am lucrat cu Ciulei, care este un mare regizor și care știe cum să lucreze cu un actor și cum să-l ducă pe drumul care trebuie, cum să-l facă să trăiască cât mai bine personajul.

ASJ : Cum ați reușit să vă familiarizați cu Facebook-ul ?

V.R.: Din cauză că fiu-miu a fost plecat în străinătate, a avut un masterat în America, am învățat. El îmi rezolva problemele la calculator și plecând am rămas în aer. Și legătura cu el trebuie să o păstrez prin calculator că era cel mai convenabil. Pe urmă el m-a pus pe Facebook. S-au întors dar eu am rămas cu Fcebook-ul.

ASJ: Petreceți mult timp?

V.R.: Mult, cam prea mult. Vreo 3 – 4 ore pe zi. Mă culc pe la 3 – 4 noaptea. Mă uit la toți proștii acolo. Îmi selectez prietenii. Sunt mulți dar nu mai vreau să mai am. Ce prietenie ne leagă pe noi ? Ajunge să mă vadă la filme.

ASJ : Ați avut căderi în timpul viații dvs. profesionale ?

V.R.: Am avut. Și nu numai profesionale. Am avut până nu de mult o cădere de pe scenă (râde). Am avut eșecuri, nu chiar căderi. Am plecat dintr-un spectacol care se numește ”Azilul de noapte”. La primele repetiții era bine și până la un moment dat am pierdut rolul. Nu l-am mai găsit nici să mă omori. Și atât de tare îl pierdusem că dacă înainte de scenă veneai la mine cu un pistol și ziceai te împuști sau intri în scenă, eu mă împușcam.

ASJ : De ce v-ați pierdut? Ce s-a întâmplat?

V.R. : Nimeni nu poate să știe. E o chestie ce ține de ezoterism. Eram tot eu, era același text…nu l-am mai găsit, n-am mai putut. Dacă aș ști, aș ști cum să fac să nu mi se mai întâmple chestia asta, dar nu știu.

ASJ : Ce anume vă face să fiți mândru ?

V.R.: Uite faptul că nu am făcut compromisuri. Am zis că orice mi s-ar întâmpla nu merită să fac un compromis. Și uite că a meritat să nu îl fac. Și sunt destul de revoltat în momentul de față când apar colegi de-ai mei care au făcut turnătorii la securitate. Ei turnau în timp ce eu eram turnat de ei. Când mi-au dat dosarul de la securitate, am văzut niște turnătorii dar nu am vrut să cer nume. Pentru că îi întâlnesc, joc cu ei. Colegii mei mă turnau, nu alții. Și nici măcar nu se consideră vinovați, nu vin să spună ”Băi iartă-mă, am greșit, mi-a fost frică, am crezut că așa e bine… ”

ASJ : I-ați ierta ?

V.R.: Da, dar n-aș uita.

ASJ: Vă simțiți un om împlinit?

V.R. : În linii mari da. Din punct de vedere profesional, familiar, fac ce-mi place, am familia care-mi place. Aș fi vrut să am mai mulți bani ca să pot să-i cumpăr fiului meu un apartament și n-am chestia asta. Am întrebat cât costă un apartament și când mi-a spus 270 de mii de euro am căzut jos. Asta e situația. Dacă eram parlamentar aș fi putut să-i cumpăr apartament fiului meu, ba chiar două. Dar nefiind parlamentar…

Alexandra Filip

Medalia de onoare în prima seară de film

2011-05-10T11:26:00.003+03:00

Prima seară de festival l-a avut ca invitat special pe actorul Victor Rebengiuc. El a vizionat alături de cei din sală ultimul (cel mai recent) film al său, ”Medalia de onoare”. Proiecția care a început la ora 19.00 a găsit în sală aproximativ 350 de persoane.

După proiecție, cei rămași au participat la o discuție cu maestrul Rebengiuc. Cîteva din cele mai interesante citate, le găsiți pe pagina de facebook a festivalului.

Astăzi rulează filmele ”Cel mai iubit dintre pământeni” de la ora 15.00 și în premieră națională ”Tanti” de la ora 19.00, ambele fiind regizate de Șerban Marinescu. Acesta împreună cu Mircea Silaghi și Constantin Pușcașu vor fi prezenți în sală pentru discuțiile de după filmul Tanti.

Ne-am întors!

2011-05-05T01:22:00.000+03:00

Serile Filmului Românesc se află la a doua ediţie!
De data aceasta avem pentru tine cinci seri de film 100% made in România și șapte invitați de marcă!
ÎNDRĂZNEȘTE și tu să calci pragul cinematografului Republica în perioada 9-13 mai pentru a descoperi filme romanești de calitate.
ÎNDRĂZNEȘTE să îți hrănești curiozitatea în discuțiile cu invitații speciali.
ÎNDRĂZNEȘTE să susții filmul românesc și astfel de evenimente plătind biletul de doar 2 lei pe film sau 10 lei pe tot festivalul.

Program Caravana filmelor TIFF / Operation Kino la Iasi

2010-06-22T19:29:00.003+03:00

Joi – 24 iunie
18.00 – PARIS JE T’AIME (Paris, je t'aime - Oraşul iubirii) (2006) : Franţa - Elvetia, durata: 120 min
20.30 – ANTICHRIST (2009) : Danemarca, durata: 100 min

Vineri – 25 iunie
18.00 – GRBAVICA (Sarajevo, dragostea mea) (2006) : Austria, Bosnia si Hertegovina, Germania, Croatia, durata: 95 minute
20.30 – Caravana Cinematografica (2009) : Romania, durata: 100 min

Sambata – 26 iunie
10.00 PONYO (2008) Japonia, durata: 101 min
12.30 Caravana Cinematografica (2009) : Romania, durata: 100 min
14.30 GRBAVICA (Sarajevo, dragostea mea) (2006) : Austria, Bosnia si Hertegovina, Germania, Croatia, durata: 95 minute
16.30 The World is Big and Salvation Lurks around the Corner (Lumea e mare, iar salvarea se ascunde după colţ) (2008) : Bulgaria, Germania, Slovenia, Ungaria , durata 105 min
19.00 - Caravana Cinematografica (2009) : Romania, durata: 100 min
21.00 – CONCERTUL (2009) Romania, Franta, Italia, Belgia , durata: 119 min

Duminica – 27 iunie
10.00 PONYO (2008) Japonia, durata: 101 min
12.30 The World is Big and Salvation Lurks around the Corner (Lumea e mare, iar salvarea se ascunde după colţ) (2008) : Bulgaria, Germania, Slovenia, Ungaria , durata 105 min
14.30 Caravana Cinematografica (2009) : Romania, durata: 100 min
16.30 PARIS JE T’AIME (Paris, je t'aime - Oraşul iubirii) (2006) : Franţa - Elvetia, durata: 120 min
19.00 – Caravana Cinematografica (2009) : Romania, durata: 100 min
21.00 – ANTICHRIST (2009) : Danemarca, durata: 100 min

Cinema Victoria
INTRAREA LIBERA!!

Caravana filmelor TIFF / Operation Kino ajunge la tine!

2010-06-22T17:06:00.005+03:00

Caravana filmelor TIFF / Operation Kino ajunge pe 24 iunie la Iaşi şi poposeşte până pe 27 iunie cu un program special, care variaza de la animaţii fascinante precum Ponyo până la filme-şoc precum Anticristul, trecând prin titluri care aparţin cinematografiilor tărilor implicate în proiect şi care vor cuceri publicul irevocabil: The World is Big and Salvation Lurks around the Corner/ Lumea e mare, iar salvarea se ascunde după colţ, Grbavica Sarajevo, dragostea mea sau Caravana Cinematografică. Filmele vor fi proiectate la Cinema Victoria din Iaşi.

Asociatia Studentilor Jurnalisti din Iasi este partener local si este pentru prima data cand o asociatie studenteasca se implica in cadrul unui asemenea proiect.

După succesul înregistrat cu proiectul Caravana Filmelor, iniţiat în 2009, organizatorii Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) şi-au propus să continue campania de re-atragere a publicului român către cinema, printr-un eveniment amplu. Astfel, TIFF împreună cu Festivalurile de Film de la Sofia, Sarajevo si Istanbul demarează, în perioada 24.06.2010 – 1.09.2010, programul Caravana Filmelor TIFF / Operation Kino. Co-finanţată de Media International, această caravană doreşte să orienteze atenţia publicului către filme de succes din ţările UE sau non-UE.

Filmele din cadrul Caravanei TIFF / Operation Kino vor fi împărţite în trei secţiuni: prima va fi consacrată producţiilor distinse cu Marele Premiu în 2009 la TIFF precum şi la Festivalurile de Film de la Sofia, Sarajevo şi Istanbul; a doua secţiune îşi propune să prezinte publicului Caravanei cele mai bune filme europene ale anilor 2009-2010, iar cea de-a treia secţiune este dedicată filmelor provenind din ţări non-Europene.

Operation Kino va mai cuprinde şi un program destinat scurt-metrajelor premiate la festivalurile participante la acest proiect.

Intrarea la absolut toate filmele din Caravană este liberă.

În următoarele două luni, iulie şi august, Caravana filmelor TIFF / Operation Kino va mai ajunge în Piatra Neamţ, Bacău, Braşov, Alba Iulia, Reşiţa, Timişoara, Săvârşin şi Târgu Mureş (cu proiecţii în cadrul Festivalului Peninsula).

Caravana filmelor TIFF / Operation Kino este prezentata de Ursus, cu sprijinul Europa Fm si Romania Film. Acest eveniment este organizat de Asociatia pentru Promovarea Filmului Romanesc (APFR).

Partenerii media ai acestei caravane sunt Evenimentul Zilei si Zile si Nopti. Partener de promovare: Cameleon PR&Events. Sponsor: EuroGsm. Partener tehnic: BENQ.

Mesajul regizorilor T.Giurgiu, F.Şerban şi I.Cobileanski despre SFR la Iaşi

2010-06-03T16:11:00.001+03:00

Tudor Giurgiu despre Serile Filmului Românesc la Iaşi şi mesajul său pentru Asociaţia Studenţilor Jurnalişti

Florin Şerban despre Serile Filmului Românesc la Iaşi şi mesajul său pentru Asociaţia Studenţilor Jurnalişti

Igor Cobileanski despre Serile Filmului Românesc la Iaşi şi mesajul său pentru Asociaţia Studenţilor Jurnalişti

"Interviu de peste Prut", cu Igor Cobileanski

2010-05-24T09:41:00.002+03:00

Studenţii au râs copios la scenele amuzante din scurtmetraje şi le-au apreciat ca fiind reuşite, iar filmul “Tache” s-a bucurat de o primire excelentă la prima vizionare într-un cinematograf ieşean. Igor Cobileasnchi, regizorul lung metrajului, a stat de vorba cu stundentii pentru a le lamuri curiozitatile cinematografice.

“Doar cu filmul este aproape imposibil de trait, in Romania”

ASJ: Ce mai face Igor Cobileanski?

Igor Cobileanski: Nu mai face nimic deosebit, munca mea consta in a gandi, a observa subiecte, a construi secenarii. Daca vrei sa-ti spun sincer ce fac, incerc sa filmez un lung metraj si ma pregatesc intens pentru acest lucru.

ASJ: Ce tema are acest lung metraj?

I.C: E o drama, o relatie dintre doi vechi prieteni, unul mai bun, altul mai rau si prezinta viata dusa la extrem intr-un oras de provincie.

ASJ: Cum a fost experienta de actor?

I.C: A fost foarte demult si din moment ce mi-au ramas doar amintiri placute, cred ca a fost OK. Nu vreau sa adancesc subiectul pentru ca asta s-a intamplat cu 20- 25 de ani in urma. Cu siguranta, activitatea mea de actor, a pus temelia viitoarei mele cariere.

“Televiziunea a fost o solutie pentru supravietuire”

ASJ: Imi puteti spune cativa regizori preferati, fie ei romani sau straini?

I.C: Sunt multi. Alma Dogan, Leila Smaki, Karvai, Mungiu, Porumboiu. Sunt regizori si mai buni si mai putin buni. In general toti regizorii tineri romani sunt salutabili. Sunt foarte creativi.

ASJ: Cum ati debutat dumneavoastra ca regizor?
I.C: Pe internet, cu un scurt metraj. Promovarea a fost online si nefortata de nimeni, pe YOUTUBE si in doua saptamani am avut 400.000 de mii de vizitatori. Asta a facut multi producatori curiosi sa afle cine este acest om care a reusit sa adune atatia spectatori.

ASJ: Ce v-a determinat sa treceti de la televiziune la film?
I.C: Formatiunea. Asta am invatat si asta imi place sa fac. Televiziunea a fost o solutie pentru supravietuire. Are farmecul ei, dar totodata te suprasolicita putenic pentru ca exista periodicitate, un format pe care trebuie sa il mentii in timp.

ASJ: A fost incitanta experienta din domeniul televiziunii?
I.C: Da. Interesanta, incitanta, pentru ca cel putin mie mi-a oferit sansa sa intalnesc foarte, foarte multa lume diferita. Nu atat emisiunea in sine era importanta cat dialogul si discutiile cu lumea din domenii absolut diferite.

“Nu am stat mult prin biblioteci. Am mers si eu prin baruri”

ASJ: Dumneavoastra regizati doar scurt si lung metraje si documntare. Ce vi se pare mai greu de regizat filmul artistic sau documentarul?
I.C: Fiecare gen isi are la un moment dat felul lui de a fi facut. Nu este mai greu sau mai usor un gen sau altul , depui acelasi efort. Doar durata realizarii difera. Lung metrajul il faci intr-un an, pe cand scurt metrajul sau documentarul il faci intr-o luna. E o diferenta.

ASJ: Scurt metrajele dumeavoastra sunt inspirate doar din viata basarabenilor?

I.C: Nu. Foarte multa lume, mai ales cei din Europa de est se regasesc intr-un fel sau altul in ele. Deci nu as fi atat de categoric vis-a-vis de povesti si personaje. Cred ca fiecare dintre noi ne regasim la un moment, indiferent de tara de provenienta, intr-un personaj din filmul meu. Cel putin asa vreau eu sa gandesc.

ASJ: Credeti ca romanii sunt uniti la nivel spiritual cu cei de peste Prut?

I.C: Intr-o forma oarecare da. Dar sunt absolut convins ca aceasta unire inca nu s-a implinit.

ASJ: Vedeti o viitoare unire?
I.C: Da. Trebuie sa fiu sincer. Romania va fi mult mai mare decat este acum.

ASJ: Acum studentii se distreaza prin weed-shop-uri, baruri. Cum va distrati in studentie?
I.C: Si eu la fel. Numai ca noi nu aveam weed-shop-uri. Nu am stat mult prin biblioteci. Am mers si eu prin baruri. Nu am mers prin discoteci, pentru ca nu mi-au placut nicodata. Avand foarte multi prieteni, a trebuit sa respect si eu tabietul asta de a mai sta la o bere cu cineva.

“Nu stiu daca sunt fericit sau nefericit”

ASJ: Ce decizii pe care le-ati luat au produs schimbari in viata dumeavostra? In ce fel au produs schimbari?
I.C: Casatoria, facultatea. Aceste “detalii” iti traseaza o linie noua a vietii. Iti ofera sanse, sau din contra te pozitioneaza un pic nefavorabil fata de viitor. Astea sunt momentele importante din viata.

ASJ: Se poate trai din film in Romania? Daca nu, cu ce alt ceva se mai ocupa un regizor?
I.C: Foarte greu. Trebuie sa mai fac si publicitate si videoclipuri. Doar cu filmul este aproape imposibil de trait, in Romania.

ASJ: Ce alte pasiuni aveti?
I.C: Anticariatul. Colectionez obiecte care au o anumita istorie. Care au povesti in sine. Alte pasiuni… cred ca fur din toate cate ceva.

ASJ: Care este cel mai placut moment de pe platoul de filmare?
I.C: Cel al reusitei. Atunci cand simti ca ti-a iesit ce ai vrut sa faci. In timpul filmarii foarte multa lume este fortata sa tina un ritm al pshihicului incordat, iar atunci cand simti ca a iesit ceva, imediat vine revelatia, senzatia ca e bine. Te eliberezi de acele presiuni. Simti ca ai reusit.

ASJ: Cum a fost in cazul lui “TACHE”?
I.C: Un pic diferit fata de ce am facut pana acum. A fost un film pentru televiziune, o comanda speciala, cu un scenariu scris de alt cineva, este vorba de Mara Nicolescu. A fost facut cu actori agreati de televiziune, in mare parte. Este evident diferit decat cel al carui scenariu este scris de tine, cand responsabilitatea si deciziile sunt ale tale.

ASJ: A fost greu sa regizati un film cu scenariu scris de alata persoana? Ati fost oarecum ingradit?
I.C: La inceput a fost greu. Dupa care am inteles cum trebuiau sa decurga lucrurile. Este vorba de autocontrol. Trebuie sa tii cont de ce a vrut sa spuna scenarista si de ce vrea sa obtina de la tine producatorul. Toate ideile astea trebuiesc cumva sincronizate. Sunt mai multi care muncesc la film, deci trebuie sa vina toti de acord.

ASJ: A obtinut scenarista si producatorul ce a dorit?
I.C: Da. Reactiile se observa si din comentariile publicului de pe blog. In general sunt pozitive.

ASJ: Sunteti un om fericit?
I.C: Greu de spus. Nu vreau sa ma pronunt acum. Chiar nu stiu. Probabil ca voi fi si mai fericit. Nu stiu daca sunt fericit sau nefericit.

“…cand suferi un esec te intaresti pshic”

ASJ: Ce va intristeaza?

I.C: Magarismul celor din jur. Lipsa de coeerenta din partea unor parteneri, prieteni chiar. Faptul ca unele lucruri pe care le aveam in plan nu au putut fi realizate.. cand depui efort si ceva nu iese, ai un sentiment de dezamagire. Dar eu zic ca atunci cand suferi un esec te intaresti pshic. Devii mai puternic.

ASJ: Un pincipiu pe care il urmati?
I.C: Corectitudine. Dorinta de a face bine, nu neaparat in meserie. De a fi util. daca privesc din punctul de vedere al meseriei .. sa fiu inteles.

Mugurel Rusu

"WebSiteStory"-ul lui Dan Chişu la Iaşi

2010-05-20T00:30:00.003+03:00

sprijină

Vineri, 21 mai, la ora 19.00, ieşenii se pot întâlni cu Dan Chişu la cinema Victoria pentru a vedea prima producţie regizorală semnată de acesta. De această dată, în calitate de regizor, Dan Chişu aduce în premieră WebSiteStory, filmul care reprezintă debutul său în lung-metraj.

Intrarea este liberă!

Intitulat iniţial Pac!Esti mort, producţia a fost realizată în Bucureşti pe durata a 12 zile, cu un buget de circa 120.000 euro. WebSiteStory spune povestea a două adolescente, Laura şi Mira, care petrec o noapte într-un club. Laura se îmbată şi fumează primul joint din viaţa ei. Dimineaţă nu-şi mai aduce aminte de nimic şi află că prietena ei a murit. Şocată, vrea să afle adevărul şi descoperă pe YouTube toate postările Mirei. Dorinţa de răzbunare va pune stăpânire pe Laura şi astfel, va începe aventura ei. Povestea adolescentei se întoarce, în final, pe net, acolo unde a şi început.

WebSiteStory reprezintă o premieră în România şi din punct de vedere al tehnicii de filmare, fiind primul lung-metraj din România filmat cu RED Camera.

Din distribuţia filmului fac parte actorii Crina Semciuc, Diana Gurscă, Alexandru Oreste Scarlat Teodorescu, Şerban Ionescu, Florin Piersic Jr., Dragoş Bucur. WebSiteStory este o producţie Dakino Film Productions.

Dan Chişu - Regizor

Absolvent al Institutului Internaţional de Imagine din Franţa, Dan Chişu a avut experienţă vastă de lucru în publicitate şi televiziune, producător, scenarist, scriitor, actor şi regizor.

De asemenea, este organizatorul a numeroase evenimente, dintre care cele mai populare sunt Noaptea Devoratorilor de Publicitate şi Festivalul Internaţional de Film Dakino.

Ca actor, Chişu a apărut în filme precum Senatorul Melcilor, în regia lui Mircea Daneliuc, selecţionat în Competiţia Oficială a Festivalului de la Cannes, Asfalt Tango a lui Nae Caranfil sau Turnul din Pisa, regizat de Şerban Marinescu.

A produs numeroase documentare TV de succes, printre care Mănânc, deci Exist!, distins în 2006 cu Premiul Asociaţiei Profesioniştilor în Televiziune din România pentru Cea mai bună emisiune de călătorii sau Oraşele pierdute ale Incaşilor, câştigător al Premiului Asociaţiei Profesioniştilor în Televiziune din România pentru Cel mai bun documentar în 2007.

“Atunci când faci film, trebuie să găseşti ceva din tine în proiectul respectiv” - interviu cu Florin Şerban

2010-05-17T12:05:00.004+03:00

Florin Şerban te priveşte atent şi–ţi răspunde de cele mai multe ori cu o întrebare, tocmai în ideea de a te face să te simţi în locul său, spune el zâmbind. Când vine vorba de pelicula “Eu când vreau să fluier, fluier”, îi place să creadă că a făcut film pentru public şi nu un film social. Zice că s-a săturat să umble pe la premiere şi că ar fi timpul să se apuce de treabă. Lucrează la noile proiecte şi promite că va reveni neapărat la Iaşi când va ajunge cu ele la linia de finiş. Aflat în cadrul “Serilor Filmului Românesc la Iaşi", eveniment organizat de Asociaţia Studenţilor Jurnalişti, regizorul a vorbit în interviul ce urmează despre cum a înţeles el mai bine viaţa puşcăriaşilor deveniţi vedete, stând chiar lângă ei, încercând să dezlege mecanismele de supravieţuire ale acestora. Florin Şerban mai povesteşte şi despre relaţia dintre un regizor şi un actor, care nu e niciodată la fel, iar asta nu depinde de cât de buni sunt, ci de rezonanţa la care ajung sau nu, cei doi.

Florin Şerban

“În momentul în care am primit scenariul, am văzut ceva foarte diferit, iar ceea ce m-a mişcat cu adevărat, a fost energia pe care o avea”

ASJ: Ştiu că aţi fost întrebat de multe ori… va întreb şi eu: de ce aţi optat să înceapă povestea cu “fluieratul”?

Florin Şerban: În momentul în care am primit scenariul, am văzut ceva foarte diferit, iar ceea ce m-a mişcat cu adevărat, a fost energia pe care o avea. Atunci când faci film, trebuie să găseşti ceva din tine în proiectul respectiv şi era acolo o energie, o înverşunare, o stăruinţă şi o încăpăţânare a copiilor ăstora la care am rezonat din primele clipe. Eu neavând niciun fel de tangenţă cu zona asta, n-am fost nici abandonat, nici în puşcărie, cred că asta m-a atras prima data. Apoi m-a mai atras un lucru care nu mai există acum în film… faptul că Silviu, protagonsitul, era şeful puscăriei în ierarhia lor informală şi era răul întruchipat, era rău până în măduva oaselor. Mi-a plăcut să explorez lucrul ăsta, să înţeleg de ce şi cum poate să ajungă un om în situaţia asta.

“Informaţiile de mâna a doua sînt filtrate de sensibilitatea artistică sau de subiectivitatea unui jurnalist şi sînt deformate fără doar şi poate”

ASJ: Aţi citit ceva despre viaţa şi comportamentul celor care-şi petrec zilele în puşcărie înainte de a turna filmul?
F.Ş.: Nu. N-am citit, n-am văzut nici piesa decât mult după ce scenariul era aproape terminat, ca să nu mă influenţeze. Am vrut să mă inspir mai mult de la sursă, de aceea am şi stat cu ei o lună fiindcă am vrut să aflu de la ei. Informaţiile de mâna a doua sînt filtrate de sensibilitatea artistică sau de subiectivitatea unui jurnalist şi sînt deformate fără doar şi poate. Pentru mine a fost esenţial şi pentru casting, dar şi pentru scenariu, să fiu acolo cu ei şi să-i înţeleg, dincolo de poveştile pe care le au, să înţeleg mecanismele prin care convieţuiesc.

ASJ: A contat, probabil, cel mai mult înţelegerea reciprocă...

F.Ş.: A fost chiar esenţial, pentru că dacă nu rezonam sau dacă nu mă înţelegeau, totul cădea.

“…cu ei trebuie să procedezi ca şi cu o femeie: dacă mergi şi îi spui că e frumoasă şi îi dai un inel cu diamante - ai pierdut partida”

ASJ: Cum e cu înţ
elegerea între un om care-şi duce zilele între patru pereţi şi unul care e liber şi mai ales, care vrea să-i arate că poate face “măreţ” ceva atâta timp cât stă închis?

F.Ş.: Dacă mergi acolo să le soliciţi înţelegere, nu ajungi la nici un rezultat, fiindcă cu ei trebuie să procedezi ca şi cu o femeie: dacă mergi şi îi spui că e frumoasă şi îi dai un inel cu diamante - ai pierdut partida. De asta şi cu băieţii ăştia e la fel, ei trebuie să găseasca în tine ceva ce respectă, fiindcă dacă tu te duci acolo şi o faci pe şeful - o să te respingă automat. Ei au deja şefi pe toate palierele, au şefi între ei, în ierarhia lor, au şefi de puşcărie, şefi de culoar...

ASJ: Dar daca ei te simt “moale”?

F.Ş.: … te calcă pe grumaz fără doar şi poate…

“Un Papan spre exemplu, s-a schimbat cu siguranţă”

ASJ: Cum e inteligenţa lor?
F.Ş.: Intuitivă. Zic asta pentru că ştiu că ei trebuie să găsească ceva la tine care să respecte, dacă nu găsesc, înseamnă că ai pierdut.

ASJ: V-au zis vreodată că au învăţat ceva de la dvs?
F.Ş.: Dacă i-ai cunoaşte, nu m-ai întreba. Sînt două lumi care nu se întâlnesc. N-o să-ţi recunoască aşa ceva în faţă. Poate că ceva acolo s-a schimbat… Un Papan spre exemplu, s-a schimbat cu siguranţă. Îndrăznesc să cred că în fiecare s-a schimbat ceva, poate că nu într-atât încât să-i ţină departe de belele, dar ceva acolo, la nivelul încrederii în forţele proprii.

ASJ: Nu aţi regretat că i-aţi ales, mai ales dupa întâmplarea cu Papan Chilibar?
F.Ş.: Nu, pentru că eu îi cunosc foarte bine.

“Unul dintre ei, spre exemplu, n-a vrut să vină la premieră când i-am chemat pe toţi căci se ştia închis ”

ASJ: V-au cerut des ajutorul?
F.Ş.: O! Foarte mult, pentru că eu vorbesc cu optzeci la sută din ei prin diverse moduri.

ASJ: Îi vizitaţi?
F.Ş.: Da, i-am vizitat pe unii dintre ei. E un lucru: închisoarea e un fel de membrană din asta care-i protejează, iar în momentul în care ei ies, membrana asta dispare. Ei trebuie să îşi găsească resorturile pentru a merge mai departe, iar daca ei nu şi le găsesc, trebuie să-i ajuţi. Dacă tu îi dai nişte bani în fiecare lună, ăla nu-i ajutor. Ajutor e, spre exemplu, să-i găseşti un loc de muncă, iar în România e foarte greu. Nu există organisme care să-i ajute la reintegrare. În penitenciar în momentul de faţă mai sînt şapte băieţi. Numai că trebuie înţeleasă relaţia asta, că nu au nevoie neapărat de prieteni, unii din ei sunt foarte mândri, unii dintre ei n-ar accepta niciodată să fie ajutaţi. Unul dintre ei, spre exemplu, n-a vrut să vină la premieră când i-am chemat pe toţi căci se ştia închis. Ori el este un băiat al cărui tată a făcut puşcărie, unchiul a făcut puşcărie, fratele a făcut puşcărie, mama a făcut puşcărie, bunicul a făcut puşcărie. Pentru el puşcăria era un “sine qua non”, era o armată…

ASJ: Mulţi dintre ei sunt lăsaţi la voia întâmplării, reintegrarea fiind doar o noţiune…
F.Ş.: Da, ei după ce termină puşcăria sunt total debusolaţi. Din acest motiv apelează la ce ştiu ei mai bine, la lucruri care au funcţionat: să dea cu pumnul, să fure, să înjure…

“Probele cu George au durat foarte mult, aproape patru luni, ca să vedem dacă poate să ducă chestia asta până la capăt în serios”

ASJ: Revenind la filmări, care a fost cea mai grea scenă?
F.Ş.: Scena cu mama. N-am repetat-o mult. Mai mult am lucrat cu George, vreo lună de zile am stat pe improvizaţie, pe resorturile personajului, dar lucrând, nu stând la masă şi discutând. Am lucrat până într-atât încât el să găsească vocea personajului. N-a fost o scena repetată mult, ci testată de foarte multe ori.

ASJ: La casting, calităţile lui George le-aţi observat după câteva sute de tineri abia…
F.Ş: Cred că vazusem deja vreo şapte sute de tineri până am ajuns la George. Şi nu “văzuti şi vorbiţi”, ci luat fiecare în parte şi pus la probe, căci de văzut au fost mii. Probele cu George au durat foarte mult, aproape patru luni, ca să vedem dacă poate să ducă chestia asta până la capăt în serios.

ASJ: Care a fost punctul forte ce v-a oprit la George Piştereanu?
F.Ş.: Tu l-ai văzut pe George în realitate?

ASJ: Da.
F.Ş.: Cum ţi se pare ?

ASJ: Altfel decat personajul sau. Poate chiar un pic mai mult copil…

“El are capacitatea de a te lăsa pe tine să intri cumva în sufletul lui, pe tine ca regizor şi să lucrezi acolo în locuri în care el n-a fost niciodată”

F.Ş.: Aşa şi este. George când a venit la casting era aşa cum îl vezi tu acum. Avea ceva ce nu am găsit la alţii. Avea carisma aia şi mai avea ceva. Avea o latură sălbatică, căci dacă te uiţi în ochii lui, vei observa că e ceva acolo, un “rău”, care e acolo şi aşteaptă să iasă şi trebuie să-i deschizi portiţa corectă să iasă anume pe acolo şi nu pe dincolo.

ASJ: Cu George aţi lucrat exact ca şi cu un actor chiar dacă era încă liceean…
F.Ş.: Exact. El are capacitatea de a te lăsa pe tine să intri cumva în sufletul lui, pe tine ca regizor şi să lucrezi acolo în locuri în care el n-a fost niciodată. Asta e mare lucru câteodată.

ASJ: Între un regizor şi un actor se formează o chimie?
F.Ş.: Da, e un soi de încredere. Asta nu se întâmplă de fiecare dată şi nu cu fiecare actor. Asta nu înseamnă că unul din ei nu e bun, înseamnă că oamenii ăia nu se întâlnesc exact pe aceeaşi lungime de unda.

Corina Gologoţ

Tache şi scurtmetraje în ultima zi SFR la Iaşi

2010-05-15T11:23:00.001+03:00

Vineri a fost ultima zi din prima ediţie a Serile Filmului Românesc la Iaşi.
Au rulat scurtmatrajele făcute de studenţii de la Departamentul de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi şi scurtmetrajele lui Igor Cobileanski, dar şi lungmetrajul acestuia, Tache.

Ca şi în celelalte seri publicul a fost numeros şi receptiv; după vizionarea peliculelor s-au pus întrebări iar cele mai intrigante au primit premii de la Europa FM.

Studenţii au râs copios la scenele amuzante din scurtmetraje şi le-au apreciat ca fiind reuşite, iar filmul Tache s-a bucurat de o primire excelentă la prima vizionare într-un cinematograf ieşean.

În totalul celor trei seri de film în care au rulat Legături bolnăvicioase, Eu când vreau să fluier, fluier, scurtmetrajele şi Tache am avut aproximativ a 3500 de studenţi dornici să vadă filme româneşti care au avut cronici bune în presa românească dar şi în cea străină.

Nu ne rămâne decât să ne gândim la viitor, iar acest eveniment, Serile Filmului Românesc la Iaşi, să aibă o continuare pe măsura primei ediţii, anul viitor, când sperăm să aducem cele mai bune producţii cinematografice româneşti care vor apărea în decurs de un an.

Mulţumim încă o dată sponsorilor, partenerilor organzatorici şi partenerilor media dar şi vouă, pentru că aţi venit într-un număr foarte mare la acest eveniment organizat de noi, Asociaţia Studenţilor Jurnalişti, şi aţi făcut ca această primă ediţie să fie un succes!

Noi când vrem să aducem studenţi la film, aducem studenţi la film

2010-05-14T02:08:00.002+03:00

A doua seară a Serile Filmului Românesc la Iaşi, din cadrul FEstudIS 2010, a fost un real succes, şi ne place să credem asta.

Numărul neaşteptat de mare al studenţilor a fost cu greu, recunoaştem, de stăpânit, toţi cei prezenţi dorind să intre la vizionarea celui mai discutat film românesc al momentului. În sală au intrat peste 1500 de persoane în condiţiile în care sala suportă 900 de locuri.

Motivele ce i-au determinat pe studenţi să vină la acest film sunt premierea peliculei la Berlin cu Ursul de Argint(Marele Premiu al Juriului), dar şi intrarea liberă; împreună au făcut ca sala cinematografului Victoria sa fie neîncăpătoare.

Din cauză că nu au intrat toţi cei veniţi la spectacol, s-a ridicat problema rulării filmului de două ori în aceeaşi zi însă nu s-a putut, motiv pentru care am încercat să organizăm mulţimea de oameni aşa cum am putut mai bine. La ediţiile viitoare(şi sperăm să fie şi ele cât mai multe) vom ţine cont de acest aspect.

După vizionarea Eu când vreau să fluier, fluier spectatorii l-au putut întreba pe Florin Şerban despre curiozităţile lor în materie de cinematografie dar şi de filmul regizat de dânsul, pentru ca mai apoi să se formeze o mică coadă de autografe şi de făcut fotografii.

Cele mai interesante întrebări au fost premiate de Europa FM.

Vineri 14 mai vă aşteptăm la vizionarea în premieră într-un cinematograf românesc a lungmetrajului Tache, sub regia lui Igor Cobileanski, scurtmetrajele acestuia dar şi scurtmetrajele lui Alexandru Condurache.

Interviu cu regizorul Tudor Giurgiu

2010-05-13T17:33:00.000+03:00

Prima ediţie a „Serile Filmului Românesc la Iaşi” a debutat cu filmul „Legături bolnăvicioase” la care invitat special a fost regizorul Tudor Giurgiu. Acesta a acordat un interviu Asociaţiei Studenţilor Jurnalişti(ASJ) în care vorbeşte despre filmul său, despre cinematografia românească şi despre cât de greu e să faci un film cu buget redus.

Asociaţia Studenţilor Jurnalişti: Ce v-a determinat să daţi curs invitaţiei ASJ la Serile Filmului Românesc de la Iaşi?
Tudor Giurgiu: Am venit pentru că s-a ţinut Andrei(n.r. Andrei Giurgia, preşedintele ASJ) de mine foarte mult. A fost foarte insistent şi m-a făcut să cred că e musai să vin.

ASJ: Cât de receptiv a fost publicul tânăr la mesajul pe care aţi vrut să-l transmiteţi prin filmul „Legături Bolnăvicioase”?
T.G.: Eu n-am vrut să transmit un mesaj, am zis să fac un film care să-mi placă mie în primul rand, să placă publicului. N-au fost nişte mize foarte mari în film. E o poveste simplă, de dragoste, de ce câştigi şi ce pierzi în urma unei relaţii. M-am bucurat că am primit mesaje şi din România şi din străinatate. Au fost mulţi oameni care s-au identificat puţin, au suferit, au fost alături de eroii din film, lucru care îţi dă un sentiment bun.

ASJ: Credeţi că, la rândul nostru, suntem martori ai unor legături bolnăvicioase?
T.G.: Depinde de propriile idealuri, gânduri, dorinţe. Cu toţii avem momente de suişuri, coborâşuri, de neîncrederi, de eşecuri şi cred că astea fac parte din viaţa fiecăruia.

ASJ: Se câstigă bine în ziua de azi în cinematografie având în vedere pirateria extinsă pe internet?
T.G.: Se câştigă prost. Adică depinde de cazuri. Dacă vrei să faci un film integral din bani româneşti, atunci e o aventură continuă. Dacă reuşeşti să faci şi o co-producţie, să faci filme în care să implici şi alţi parteneri din alte ţări, atunci e mult mai uşor.

ASJ: De la an la an cinematografele care au făcut istorie se închid. Ce părere aveţi? Să fie şi aceasta o cauză a pirateriei?
T.G.: Nu. Ele se închid pentru că s-a furat îngrozitor de mult, pentru că lumea nu mai crede în tipul ăsta de sală. Adică oamenii ţin tot mai mult la confort. Venitul la film ar trebui să fie o experienţă culturală, o socializare, nu să îngheţi într-o sală, sau să stai pe nişte scaune incomode. Ori, eu cred că dacă nu se vor lua nişte măsuri importante, care ţin de bani, de investiţii, s-ar putea să fie destul de trist.

ASJ: Cum staţi la capitolul finanţare, având în vedere criza economică în care ne aflăm?
T.G.: Totul e la limită, adică pentru fiecare proiect, statul plăteste cam 50% din bugetul unui film, sau eveniment. Şi de asta spun că lucrurile sunt absolut la limită, pentru că de abia poţi să aduni resurse pentru ca lucrul pe care tu îl faci să fie bun şi în general criza asta şi rigorile financiare te obligă să faci proiecte care arată foarte ieftin, sau sunt ieftine. Dacă îţi propui să faci un film mai complicat şi care costă, lucrurile nu mai sunt aşa usoare.

ASJ: Reuşiţi să aduceţi finanţatori străini? Cum îi convingeţi să investească în filmele dumneavoastră?
T.G.: Pentru anumite proiecte da, dar din nou: nu e uşor. Orice finanţator, orice co-producător trebuie să fie convins de un scenariu. Dacă scenariul nu e bun sau are lipsuri, nimeni nu vine alături de tine. E o chestiune care ţine fundamental de poveste. Şi de actori, dar mai ales de poveste.

ASJ: Cum vedeţi peste 5 ani cinematografia românească?
T.G.: Mi-e foarte greu să răspund la întrebarea asta. N-am nicio putere de predicţie. Poate să fie şi mai bine, poate să fie un dezastru. Ce trăim noi în zilele astea, e oricum o aventură totală. Alergăm în jurul gropii, şi din când în când, câţiva mai cad în ea, câţiva se salvează. Deci nu ştiu dacă filmul românesc se va salva, sau va cădea în groapă.

Mădălina Costea

Legături bolnăvicioase, cu "casa" închisă

2010-05-13T03:26:00.001+03:00

Prima ediţie a Serile Filmului Românesc la Iaşi a început!

Miercuri 12 mai a rulat filmul Legături bolnăvicioase la care invitat special a fost regizorul Tudor Giurgiu, acesta vizionându-şi pelicula după patru ani. Regizorul ne-a declarat că nu se aştepta ca sala să fie plină, aproximativ 1000 de oameni.

Cei prezenţi au fost mai mult decât multumiţi. Fie că vor să vadă doar un anume film ori că au venit cu prietenele ca să vadă regizorii în carne şi oase, studenţii ieşeni au venit într-un număr neaşteptat de mare încă din prima seară de film. Ionuţ ne-a spus că deşi filmele din ultimele două seri sunt "piesele de rezistenţă" a venit şi la acest film, iar Victoria crede că evenimente de acest gen "nu se fac mai des".

Preferinţele studenţilor sunt îmbucurătoare atunci când vine vorba de filmele din cadrul SFR la Iaşi. "Sunt foarte ok" ori "fiecare film e pe genul cuiva" au fost notările celor veniţi în număr mare, despre peliculele ce vor rula în fiecare seară începând cu orele 19, până vineri 14 mai.

Dorim pe această cale să transmitem studenţilor să vină cu o legitimaţie prin care să dovedească acest lucru, evenimentul fiind unul dedicat lor. Totodată dorim să ne cerem iertare pentru această neînţelegere care ne-a surprins şi pe noi!

După vizionarea filmelor vor fi întrebări din partea spectatorilor privind curiozităţile lor faţă de filme, actori, producţie şi nu numai, la care regizorii vor răspunde.

Nu uitaţi, Serile Filmului Românesc la Iaşi continuă cu filmele Eu când vreau să fluier, fluier şi Tache dar şi scurtmetrajele lui Igor Cobileanski şi Alexandru Condurache.

Vă aşteptăm la celelalte pelicule iar în continuare vă arătam atmosfera de la prima seară a Serile Filmului Românesc la Iaşi.

Nu în ultimul rând le mulţumim încă o dată sponsorilor şi partenerilor organizatorici şi partenerilor media.

Serile filmului românesc la Iaşi

2010-04-24T12:30:00.014+03:00

Asociaţia Studenţilor Jurnalişti din Iaşi (ASJ) organizează în perioada 12-14 mai 2010 evenimentul „Serile filmului românesc la Iaşi”, în cadrul festivalului studenţesc FestudIS.

Vor rula filmele Legături bolnăvicioase, Eu când vreau să fluier, fluier şi Tache dar şi scurt metraje.

În cele trei seri vor fi invitaţi regizorii Tudor Giurgiu (Legături bolnăvicioase), Florin Şerban (Eu când vreau să fluier, fluier) şi Igor Cobileanski (Tache şi scurt metraje) care vor urmări alături de cei prezenţi în sala Cinematografului Victoria, începând cu ora 19:00, cele mai de actualitate şi de succes producţii ale lor.

În continuare, se vor mai organiza o serie de conferinţe, discuţii libere şi alte evenimente care îi vor avea în centrul atenţiei pe aceeaşi regizori.

Vor fi premii din partea regizorilor, iar intrarea este liberă!