miercuri, 1 iunie 2011

„Filmele mele mă reprezintă, mai bine sau mai rău, mai reuşit sau mai nereuşit” - interviu cu Şerban Marinescu

A  doua zi a celei de a doua ediţie a Serilor Filmului Românesc s-a bucurat de trei invitaţi speciali: Şerban Marinescu, Mircea Silaghi şi Constantin Puşcaşu. Am dat din coate şi înaintea proiecţiei filmului ”Tanti”, premieră la Iaşi, am stat de vorbă cu regizorul, Şerban Marinescu, la un ceai, despre film, actori şi lume.
Un regizor trebuie să respecte spiritul scriiturii








ASJ: Când aţi fost ultima oară în Iaşi?
Şerban Marinescu: Acum 15 ani,cred că era tot un festival, pe urmă am avut mult de lucru, la filme, în Bucureşti, şi nu am mai trecut pe aici. Eram şi eu curios să văd ce s-a mai schimbat, dacă s-a schimbat ceva, că nu-mi dau seama, cel puţin în ceea ce priveşte cinematografele. Dar, mă bucură faptul că o mână de studenţi au reuşit să aducă pentru o săptămână, filme bune, româneşti, în capitala Moldovei, este de apreciat acest lucru şi vă felicit.


ASJ: Filmul ”Tanti” este în premieră în  Iaşi, ştiu că filmările s-au încheiat de mai mult timp.
Ş.M: Filmările s-au făcut în două etape, o parte  s-a filmat în iarnă 2006, o parte în  vara lui 2007. Da, eu l-am terminat acum doi ani, doar că din motive ce nu ţin de mine, nu am putut să-i dăm drumul în sălile de cinema. Dar, acuma asta este! L-am filmat în Bucureşti, cea mai mare parte, şi iarna la mare, alte câteva scene.


ASJ: Tanti este un film de debut pentru mulţi tineri actori, printre care şi Mircea Silaghi. Cu ce v-a convins că este potrivit pentru film?
Ş.M. L-am cunoscut la casting, un casting serios, în afară de Cecilia Bârbora, toţi care joacă în film sunt la debut. Fiind rolul principal, aveam nevoie de un băiat tânăr, special, cu un aer de tânăr furios, era aparte. Mi-a plăcut, avea personalitate, şi un lucru exraordinar, venise dintr-un teatru mai puţin cunoscut, cel din Târgovişte, unde muncea teribil. Cunoscând actorii mari ştiam cât de important este să se formeze şi să joace pe scândură, pe scenă. În loc să scoată bani din reclame, că mai sunt şi din ăştia, fac o reclamă, îi ştie toată lumea, capătă notorietate, primesc şi un onorariu pe măsură, Mircea, cuminte, joacă la teatru, cu riscul de a câştiga puţini bani. Asta e gena actorului de perspectivă care nu renunţă şi joacă teatru aşa cum tebuie.



ASJ: Sunteţi prieten cu Mircea Daneliuc, el este cel care a scris scenariul, cum de aţi acceptat această provocare, să faceţi un film după un scenariu original?
Ş.M. Provocarea a fost faptul că această poveste intră înăuntrul unei lumi pe care o tot vedem pe la televizor, o considerăm de nişă, dar, de fapt ea a proliferat în contextul acesta nefericit al răsturnării de valori, care se întâmplă de 20 de ani. Aşa am fost nevoit să cunosc mecanismele acestei lumi, unul ar fi compromisul, iar celălalt ar fi tarele sociale venite dinafară. Finalul este lamentabil şi răscolitor, fără nici o perspectivă.


ASJ: A fost iniţiativa lui Mircea Daneliuc să vă dea scenariul, sau nu?
Ş.M. Eu i-am cerut lui Mircea un scenariu, asta cu mult timp în urmă, iar el a făcut adaptarea după romanul scris tot de el: ”Marilena”, dintr-o trilogie pe care o închide acest film. Primul film ”Marilena” regizat de el, al doilea a fost ”Cele ce plutesc” şi eu cu ”Tanti.” Eu am decriptat filmul în cheia mea şi sper că nu am greşit, pentru că întotdeauna un regizor trebuie să respecte spiritul scriiturii. Acesta este primul film făcut pe o adaptare făcută de altcineva.


ASJ: Rolul Ceciliei Bârbora era predestinat?
Ş.M. Clar, scenariul era scris pentru ea, adică fiecare virgulă era pusă ca şi cum vorbea Ceci, nu un personaj, exista ca ea, nu avea cine să joace personajul. Bine, şi Cecilia este puţin altfel, eu iniţial am văzut o poveste de dragoste imposibilă, între un băiat de 22 de ani şi o femeie de 45 de ani, fiecare cu eşuarea, compromisul şi traumele lui.


Filmul începe să trăiască independent în momentul în care l-ai făcut, e ca un organism viu, are destinul  şi norocul lui


ASJ: Consideraţi filmul ”Tanti” unul vulgar?
Ş.M.: Nu cred că este nimic vulgar, într-o lume mai vulgară decât este cu adevărat ea. Băieţii ăia, vorbesc, se poartă ca ei, nu pot fi academiceni. Nu filmul este vulgar, lumea la care face apel este vulgară şi agresivă gratuit. E copia fidelă a acelei realităţi, dacă făceam un film despre Einstein sau Ştefan cel mare nu era vulgar.


ASJ: Filmul dvs. este unul făcut numai şi numai pentru public, sau există şi posibilitatea să mergeţi afară, la festivaluri?
Ş.M. Nu ştiu, eu aş fi extrem de mulţumit dacă acest film rămâne în conştinţa publicului. Sunt filme bune, şi filme proaste, un film bun  înseamnă automat un impact emoţional, şi ăsta este cel mai  important lucru. Filmele mele mă reprezintă, mai bine sau mai rău, mai reuşit sau mai  nereuşit.


ASJ: Puteţi să-mi daţi exemple de filme bune?
Ş.M.: Păi, cele care au impact şi oamenii le au în minte. De ale mele nu pot să vă spun, publicul decide, e normal ca eu să-mi laud ”copii”, fiecare ”tată” îşi iubeşte ”copii”. Mie mi-s dragi toate, publicul ştie mai bine care sunt bune sau nu.
Sper să stea câteva din filmele mele, în bibliotecile cinefililor, să le vizioneze şi după 10-20 de ani.


ASJ: Unii spectatori care au citit cel mai iubit dintre pământeni sunt dezamăgiţi apoi de film, îi condamnaţi?
Ş.M. Nu, eu nu fac ecranizări,  sunt lecturile mele, dacă cineva se aşteaptă să vadă în film ceea ce el a simţit când a citit cartea, poate să aibă o dezamăgire, dacă vine să vadă filmul, atunci este ok.
Filmul începe să trăiască independent în momentul în care l-ai făcut, e ca un organism viu, are destinul  şi norocul lui.


ASJ: Cum aţi caracteriza  filmul ”Tanti”?
Ş.M.: Este un film foarte alert, dur, extrem de dinamic, aproape nervos, e povestea unei lumi care vorbeşte mai mult decât se înţelege pe sine, e copia fidelă a unei vieţi  fără noimă.


”Domnule... când am intrat în şcoala asta de actori... habar nu aveam!”


ASJ: ”Autoportret”, documentarul despre maestrul Ştefan Iordache, când va rula şi în România?
Ş.M: Am fost şi l-am prezentat în toată Germania, în februarie, anul acesta. În România sper că tot anul acesta, ne trebuie câteva aprobări.
O să se dea şi în România, este povestea unui destin de actor, e o lecţie de demnitate şi de existenţă, care merită văzută.


ASJ: În ce fel v-a influenţat prietenia cu Ştefan Iordache?
S.M. M-a influenţat enorm, a fost fundamentală relaţia mea de prietenie cu Fane. Am cunoscut un om extraordinar, o familie extraordinară. Fiecare prietenie pe care mi-am asumat-o m-a influenţat, o prietenie nu se naşte întâmplător, ea are rădăcini şi nişte stimuli importanţi, pe care dacă îi urmezi îţi fac bine, asta dacă vrei să înveţi ceva bun. Odată cu plecarea lui Ştefan Iordache, a lui Gheorghe Dinică, a lui George Constantin, oameni extraordinari cu care am lucrat, s-a mai stins câte o lumină pe strada marilor talente ale teatrului românesc, o stradă şi aşa prost luminată, dar acum cât de întunecată este, după ce se stinge o minune din asta. Se stinge o lumină şi mai intri într-o groapă.


ASJ: Cu ce v-a surprins maestrul Iordache?
Ş.M.: Fiecare zi alături de el era plină de surprize, dar am rămas marcat şi veşnic recunoscător familiei lui. Michaela Tonitza cu aproximativ 2 luni înainte să se ducă, probabil a simţit ceva, aşa a fost dat să fie. M-a chemat la ea şi mi-a spus să vin cu actele la mine, când am ajuns, avea actele pregătite să-mi lase casa lor. Am rămas uluit, am refuzat-o, dar a spus că acea casă a aparţinut tatălui ei, un mare artist, în ea a trăit Fane şi vrea să mi-o lase mie în siguranţă. Acum stau acolo, am  recondiţionat-o păstrând toate detaliile arhitecturale, dar este o splendoare de casă.


ASJ:Cum vede Bucureştiul un om care este născut într-un oraş înconjurat de munţi?
Ş.M.: Bucureştiul este orice numai nu oraş cultural, sau curat, sau frumos. Este dezgustător, şi nu poţi vorbi de cultură în el. Mi-am făcut o casă de vacanţă la Câmpulung Muscel, acolo mă retrag când vreau să lucrez şi să mă relaxez, este foarte frumoasă şi liniştită zona.




ASJ:Acolo vă petreceţi vacanţele cu familia?
Ş.M.: O să le petrec, anul acesta am terminat casa, oricum am o familie numeroasă, Maximilian, are 11 ani, dar face numai năzbâtii, e negru spre violet şi o prosteşte pe maică'sa cum vrea el. Face pereche bună cu Paşa, când era mic, era un câine finuţ, acuma e cât un viţel, mănâncă de nu te vezi, şi el, şi motanul.


ASJ: Nu credeţii că se poate lumina de către cei tineri?
Ş.M.: Ba da, însă doar în cazul în care ei se leagă de rădăcini, dacă se vor dezrădăcina crezând că lumea începe cu ei, nu mai este nici o speranţă.


ASJ: Spuneaţi de obsesiile maestrului Iordache, ale dvs. care sunt?
Ş.M. Obsesiile lui sunt şi ale mele şi ale oricărui actor care se apucă de meseria asta, ale  oamenilor care în loc să facă afaceri, să construiască case şi avioane, sau să inventeze diverse, el caută în întuneric calea către sufletele oamenilor. Este o meserie frumoasă, dar şi blestemată, e o profesie care te macină, te stoarce, te îmbătrâneşte de vreme, foarte de vreme, dar te şi responsabilizează.



ASJ: Ce v-a plăcut cel mai mult la acest documentar?
Ş.M.: Documentarul l-am făcut când trăia Michaela, deşi a fost foarte dureros pentru ea,  l-am făcut şi a ieşit o splendoare. L-am văzut pe maestrul şi prietenul meu Ştefan Iordache. El povesteşte despre viaţă, despre profesie, credinţă, oameni, obsesii,  cine e el. Ce mi s-a părut extraordinar a fost faptul că l-am descoperit pe adevăratul Fane!

La un moment dat el spune: ”Domnule... când am intrat în şcoala asta de actori...”tăietură, peste ani, în alt interviu continuă, ”habar nu aveam!”, altădată spunea: ”Nu există şcoală de actori de film.” Sunt fraze perfect coerente, care îşi găsesc continuarea peste ani, sunt obsesiile unei personalităţi uriaşe, şi le regăseşti în toată această poveste, este un puzzle de chipuri care se schimbă, când e cu barbă, când e fără barbă, când e bătrân, când e mai tânăr.


ASJ: Cum se termină interviul?
Ş.M.:Şi se termină fabulos, într-un interviu cu Tatulici, care îl întreabă, dacă s-ar mai naşte o dată, dacă ar mai lua-o de la început, dacă tot asta ar face. El încremeneşte, şi operatorul se duce cu zoom-ul, Fane spune: ”Dacă Dumnezeu mi-ar mai da o dată şansa, norocul şi harul pe care spui tu că îl am, n-aş mai face-o.”,  pauză ”şi dacă aş mai avea o viaţă, paralelă cu asta, tot n-aş mai face-o, şi dacă aş avea şi o viaţă, a treia, tot n-aş mai face-o”, o pauză lungă... Tatulici îţi încheie interviul. Eu îi cer ce a filmat camera, şi pe film, mai sunt câteva secunde, apoi din out se aude vocea lui Tatulici care spune: ”STOP!” la care Fane izbucneşte în râs.


Ne-am dorit să trăim în ocean, să nu mai trăim într-o baltă, numai că ne-am trezit brusc cu burţile în sus


ASJ: Publicul de cinema, de astăzi, este asemeni celui din  tinereţea dvs?
Ş.M.: Publicul de astăzi nu mai are nici o legătură cu publicul din studenţia mea, este o mare diferenţă. E alt public pentru că are alte priorităţi, ale generaţiei mele ţineau de nevoia de a merge la teatru, la film, nevoia de a citi o carte, aveam nevoie să ştim cât mai multe. Acum întâlnim oameni care înainte să înveţe o meserie vor să câştige bani imediat, să aibă bani, aşa apar compromisurile şi eşuările de care vorbeam. Noi am avut cultul prietenie şi al relaţiilor, era altceva, trăiam în cu totul alt context social şi politic.


ASJ: Era un refugiu în cultură, ca reacţie faţă de regim?
Ş.M. Nu era un refugiu, era un mod de a exista şi de a te forma. Eram evident, lipsiţi de informaţii, acum avem informaţii cu duiumul, dar au un conţinut mare de negativitate, de tabloid. informaţia este  liberă, circulă peste tot, dar circulând liber ea generează un gust prost: de mahala: hai să vedem cine cu cine s-a certat, cine de cine a divorţat, care şi-a dat în cap, asta circulă la televizor. Asta se dă, pe lângă partea aceea, curată, a informaţiei, care se dă din ce în ce mai puţin şi e la fel de puţin accesată. Puterea de selecţie nu mai funcţionează şi formează generaţii haotice.


ASJ: Şi cine este vinovat de asta?
Ş.M:  Noi, părinţii, ca generaţie, suntem vinovaţi de ce se întâmplă cu voi, pentru că nu am avut grijă să controlăm informaţia care ajunge la voi.
În '90 când s-au schimbat lucrurile, îmi spuneam că este un experiment, eram ca nişte peşti de apă dulce, ţinuţi într-un acvariu şi într-o zi au vărsat apa aia dulce şi au pus apă sărată în acelaşi acvariu cu peşti, noi fiind peştii, şi atunci s-au produs nişte mutaţii, ne-am dorit să trăim în ocean, să nu mai trăim într-o baltă, numai că ne-am trezit brusc cu malformaţii, cu transformări, unii s-au dat cu burta în sus, n-au rezistat.


ASJ:Atunci, ce ne lipseşte?
Ş.M.: Măsura! Este o lipsa totala de control, de măsură, nu de cenzură, există o măsură în toate, asta înseamnă şi o bună educaţie.


                                                      Elena Bejinariu

Un comentariu:

  1. Suflet murdar. Este o expresie care caracterizeaza acest individ.
    Asemeni preotilor homosexuali, acest individ murdareste aceasta profesie.
    Profita de personajele de sex feminin din jurul sau, le prosteste.
    Prietenii sunt pacaliti si inselati.
    Angajatii ocazionali sunt furati de drepturile elementare.

    RăspundețiȘtergere