marți, 10 mai 2011

”Regizorii cu care am lucrat au fost facultățile mele” - interviu cu actorul Victor Rebengiuc

 A  doua ediție a Serilor Filmului Românesc a debutat cu trei filme de marcă, Pădurea Spânzuraților, După ea și Medalia de onoare. În sală, printre cei aflați la cinematograful Republica, s-a aflat și invitatul nostru, actorul Victor Rebengiuc care a putut satisface curiozitățile publicului.Cu același ton jovial, acesta ne-a acordat un interviu în care ne-a vorbit despre rolurile pe care le-a jucat, despre valori și  despre cum să obții succesul.



Sunt serios în absolut tot ce fac. Chiar și atunci când glumesc sunt serios.”

Asociația Studenților Jurnaliști:  Ați venit de atâtea ori la Iași, chiar sunteți cerut aici. Cum vă simțiți?
Victor Rebengiuc : Mă simt foarte bine,  din păcate nu stau mult, viu și plec foarte repede și asta-i partea proastă. O singură dată am venit și am stat mai multă vreme, dar asta a fost foarte de mult, când eram în primii ani de teatru. Am venit cu teatrul municipal, cu doamna Bulandra, într-o micro-stagiune pe care am facut-o aici la Iași. Îmi place la Iași, e bine.

ASJ : Cum vi se pare publicul cinefil de aici?
V.R.:  Nu prea am avut ocazia să-l cunosc. Ca-n orice alt oraș sunt oameni care iubesc  filmul și care vin să vadă filmele. Drept dovadă și în seara asta, nu erau mulți, dar erau oameni cărora le pasă și mai ales de filmul românesc și au venit să-l vadă.

ASJ :  În multe interviuri ați spus că nu prea vă place să vă uitați la filmele dumneavoastră. De ce?
V.R.:  Sunt filme pe care nu le-am văzut și în care am jucat. Pentru că eu nu mă plac și decât să îmi ofer singur o deziluzie mai bine nu mă uit la filme. Sunt mai exigent cu mine, văd lucrurile care nu-mi reușesc care ași fi vrut să fie mai bine decât sunt în momentul de față și asta mă supără.

ASJ :  Sunt  filme în care nu v-a plăcut cum ați jucat ?
V.R.: Sunt, sunt filme în care nu mi-a plăcut, în care nu mi-a plăcut cum m-am înțeles cu regizorul, au fost niște probleme.

ASJ: Există vrun film preferat? Altele decât cele în care jucați dumneavoastră?
V.R.: Da, există ăsta Piesa neterminata pentru pianina mecanica regizat de Nikita Mikhalkov.

ASJ: Aveți atâtea premii în palmares, ați jucat atâtea roluri și totuși spuneți că mai aveți de învățat. Ce trebuie să se întâmple ca să vă considerați și dumneavoastră un actor mare?
V.R.: Trebuie să joc un rol în așa fel încât să nu am nimic să-mi reproșez, să zic Domn’le, mai bine de atâta nu se poate face!

ASJ: Credeți că până acum nu ați atins nivelul acesta ?
V.R. : Nu, nu. Întotdeauna au fost unele porțiuni neacoperite așa cum trebuie. Chiar și la filmele unde sunt roluri foarte bine interpretate. În majoritatea lor, sunt unele momente care puteau fi mai bine făcute, pe care le-am fușerit așa, fie din cauza superficialității , fie din cauza timpului de filmare. Și atunci dai rasol. Lucrurile astea se văd, e păcat.

ASJ: De unde vine modestia domnului Rebengiuc ?
V.R.: Vine de la Dumnezeu, trebuie să fim smeriți și să ne vedem lungul nasului în general.

ASJ: Există vrun miros, vrun gust, vrun obiect care vă aduce aminte de copilărie?
V.R. : Nu prea mă mai gândesc la copilărie în ultima vreme.

ASJ :  De ce ?
V.R. : Pentru că sunt prea copil la minte. Am și acum mintea pe care o aveam la doi ani.

ASJ: Erați un copil ascultător?
V.R. : Da, eu eram un copil cuminte, ascultător, nu am fost zăpăcit așa. Și am învățat bine.

ASJ : Cine a avut cea mai mare contribuție în formarea dumneavoastră ca om ?
V.R. : Eu. Ai mei au fost niște oameni simpli, fără studii.Era oameni onești, cinstiți. Îmi ziceau ”Măi băiete, vezi-ți de treaba ta, să intri și tu în rândul oamenilor, fă-ți o meserie”. Eu mă pregăteam să fac o meserie tehnică, nici nu îmi trecea prin cap că pot să fiu actor. Eu jucam teatru la amatori , dar jucam așa în ideea că îmi petrec timpul meu liber acolo. În loc să joc fotbal, eu jucam teatru. Dar nu mă gândeam în momentele alea că asta va fi meseria mea. Absolut întâmplător mi-a spus cineva ”Bă tu ar trebui să dai examen la teatru”. Terminam liceul, ultimul an de școală medie. Și așa s-a întâmplat.

ASJ : Ziceați într-un interviu că cel mai bine v-ați înțeles cu bunicul dumneavostră. Aveți aceeași legătură strânsă cu nepoțelul?
V.R. : Avem,  cred că da. L-am cucerit, ține la mine și eu la el. Sunt topit după el.

ASJ : Domulte Rebengiuc, care este cuvântul care vă caracterizează ?
V.R.:  Seriozitatea. Sunt serios în absolut tot ce fac. Chiar și atunci când glumesc sunt serios.

”Dacă aș fi tâmpit aș face regie. Ori eu nu sunt tâmpit.”

ASJ : Ce rol ați inventa pentru dumneavoastră ?
V.R: Nu, nu-i pentru mine, nu-mi place să inventez. Eu vreau să fiu surprins de regizori care să mă distribuie în roluri cât mai diferite. Până acum așa s-a întâmplat cu mine. Am refuzat ori de câte ori mi se dădea un rol care semăna cu cel pe care taman îl jucasem. N-am vrut să mă cantonez într-un anume personaj. Doamne, ăsta e bun pentru doctori, eu trebuie să joc numai doctori.

ASJ : Este vreo ipostază în care n-ați jucat până acum ?
V.R: Da, pacient.(râde)

ASJ :  Nu v-ați gândit niciodată să regizați?
V.R.:  Nu, nu e treaba mea. Nu am niciun fel de aptitudine pentru treaba asta. Dacă aș fi tâmpit aș face regie. Ori eu nu sunt tâmpit. Nu ar ieși bine deloc. Dacă nu știi, nu te bagi. Nu iese bine dacă nu te pricepi.

ASJ : Nu ați știut nici că aveți talent de actor..
V.R. : Nu am știu că o să fac o profesie din asta, dar simțeam că am ceva talent. Nu credeam că este suficient pentru o profesie. Dar ca regizor știu foarte bine acum. Sunt în cunoștință de cauză și știu că n-am de ce să mă arunc în asemenea treabă. Eșecul e dinainte stabilit.

ASJ : Cu care dintre regizorii cu care ați jucat până acum v-ați înțeles cel mai bine ?
V.R.:Sunt mulți. Norocul meu a fost că am lucrat cu cei mai mari regizori ai teatrului românesc. Am lucrat cu Ciulei, Pintilie, am lucrat cu Vlad Mugur, Silviu Purcarete, am lucrat acum cu Iuri Kordonski, mă înțeleg foarte bine cu el. Am avut norocul să lucrez cu regizori care ulterior au fost facultățile mele. De la ei am învățat foarte mult. Și m-am înțeles foarte bine cu toți. Nu mă înțeleg cu regizorii proști, cu care m-am certat și mi-am făcut sânge rău. Pe mine nu mă interesează să joc bine într-un spectacol prost. Că nu am absolut nicio satisfacție. Nu mă interesează să joc bine alături de niște actori proști. Pe mine mă interesează să joc într-un spectacol bun sau foarte bun, excepțional. Să mă străduiesc să fiu la înălțimea acelui spectacol.

ASJ : Îi susțineți pe tinerii actori și regizori debutanți?  Vă place să lucrați cu ei?
V.R.: M-am înțeles foarte bine cu ei, și cu Cristina Ionescu și cu Netzer. Cu Cristina Ionescu nu am avut destul timp ca să nu ne înțelegem. Dar cu Netzer am lucrat un film întreg, vreo două luni și ceva și ne-am înțeles perfect tot timpul.

  Dacă vrei să faci un lucru perfect în viață, să nu mai ai ce să-ți reproșezi la el, e un drum foarte lung și nu se știe dacă ajungi la capătul lui”

ASJ : Ați spus de nenumărate ori că un tânăr actor nu trebuie să facă niciun compromis. Credeți că fără nici măcar un compromis va reuși el să se afirme ?
V.R.: Cred că da.  Eu așa am făcut.  Nu am făcut niciun fel de compromis. Nu am fost membru de partid, deci s-a putut face carieră și fără acest compromis, am făcut scandal, am fost mereu împotriva a ceea ce se întâmpla, n-am vrut să merg la învățământul politic, n-am vrut să mă duc la spectacole festive de ziua tovarășului, sau de ziua tovarășei, de ziua partidului…Mi-au zis ”mergi că te dau afară din teatru”. E, nu m-au dat.

ASJ: Și totuși nu s-a luat nicio măsură împotriva dumneavoastră.
V.R. : Nu s-a luat. Nu era bine să te legi de un om care și-a câștigat o poziție prin propriile forțe. N-aveau cu ce să mă șantajeze. Nu eram membru de partid, nu aveam sarcini de partid, eram liber profesionist.

ASJ: Ați jucat vrun rol care va epuizat?
V.R.: Nu. Teatrul, meseria de actor nu mă epuizează niciodată. Aș putea să joc în continuu, fără să obosesc.

ASJ : Din experiența dumneavoastră, în teatru, este mai bine să faci o școală sau să fi autodidact?
V.R.: E bine să faci școală. Au fost și actori autodidacți, unii cu talent și care au făcut carieră, dar e bine să faci școală pentru că te formează școala într-un fel, trebuie să știi ce faci. Nu îți exersezi numai talentul, ți-l expui. Trebuie să și știi ce se întâmplă, să ai un pic de cultură în istoria teatrului românesc, în istoria teatrului universal, se face estetică, mișcare scenică. Înveți niște lucruri care îți trebuie  în profesie, școala noastră încă nu te învață atât cât ar trebui să învețe.


ASJ : Ce îi lipsește școlii noaste ?
V.R. : Îi lipsește o bună programă analitică, mai ales în pregătirea fizică a actorului. Actorul trebuie să învețe și să călărească, să conducă mașina, să danseze foarte bine, să cânte foarte bine. Astea nu se prea învață la noi în școală

ASJ : Astea sunt singurele minusuri ? 
V.R. : Eh, în momentul de față școala nu merge prea bine, după părerea mea, din cauză că sunt prea mulți studenți. Trecerea asta la sistemul Bologna, e nefastă pentru învățământul artistic pentru că sunt prea mulți studenți într-un an și n-ai cum să lucrezi cu ei. Profesorul trebuie să lucreze cu fiecare student în parte ore în șir. Dacă ai 60 de studenți în clasă n-apuci să lucrezi în 4 ani cu unul barem 4 ore. Acum se fac și 3 ani, nu 4. E una din marile deficiențe ale teatrului. Probabil faptul că studenții își plătesc taxele și asta mărește salariile profesorilor i-a atras pe profesori și au zis „Hai domn’le să facem și noi sistem universitar”. Dar nu e ce trebuie pentru învățământul artistic

ASJ : Sunt țări în Europa care au o asemenea școală ?
V.R : Cred că Anglia are o școală bună de teatru și nu mai știu cum o fi la ruși. A fost o perioadă foarte bună la teatrul rusesc, imediat după 90. Acum banul îi face să joace aiurea, lucruri ușoare, lejere și pe urmă a început goliciunea pe texte, nuditate pe scenă. Nu mai e pasiunea cu care se juca odată. Nu am văzut, nu știu, dar sunt niște critici care au fost acolo și mi-au povestit despre treaba asta, destul de întristați de faptul că teatrul rusesc și-a pierdut din strălucirea și din forța de atracție pe care o avea, extraordinară.

ASJ : Vă mai amintiți cum a fost primul dumneavoastră rol ?
V.R:  Da îmi amintesc. Eram la Craiova împreună cu câțiva dintre colegii mei, eram repartizați acolo și regizorul era un profesor de-al nostru, domnul Vlad Mugur. Eram acolo cu Silvia Popovici, cu Sanda Toma, cu Gheorge Bozofici. Și am jucat o piesă de Oscar Wilde care se numește ”Ce înseamnă să fi onest”. Și a fost un succes.

ASJ: Aveați emoții?
V.R :Ei, cum să nu. Și acum am emoții. Emoțiile astea nu dispar niciodată, ele sunt constructive nu sunt emoții paralizante, să nu mai pot să vorbesc, să nu mai pot să mă mișc. Am emoții, e mai mult un fel de grijă, preocupare mai serioasă, mai atentă mai ales la premieră. Și nu doar la premieră. Am spectacole în care am jucat de 30 de ori, dar a 31-a oară mă apucă o emoție înainte de a intra în scenă. E ceva, înseamnă că se mișcă ceva înăuntru. De fiecare dată eu caut atunci când joc în spectacol de mai multe ori, la fiecare reprezentație, caut să-mi creez o motivație ca să nu fie o rutină, să am o prospețime în joc, să fiu interesat de ce fac acolo, nu să joc așa în doru leli, să joc așa ca din reflex. Fiecare spectacol să aibă viața lui, să trăiești viața personajului pe scenă.

ASJ : Privind retrospectiv, cu ce vă mândriți din întreaga dumneavoastră carieră?
V.R.: Cu nepotul meu (râde). Mă mândresc cu faptul că am izbutit să fac o carieră sprijinindu-mă pe puterile mele, pe faptul că am fost serios , că nu mi s-a suit niciodată la cap că sunt mare și că întotdeauna am luat-o de la început cu fiecare rol pe care l-am avut de jucat. N-am privit cu superioritate nici rolurile pe care le primeam, nici pe colegii mei și nici pe regizorii cu care am lucrat. Întotdeauna am așteptat, de la regizori mai ales, să văd ce îmi cer, ce îmi oferă ei și ce pot eu să le dau, ce pretenții au de la mine. De la ăia buni a fost foarte bine pentru că m-am stimulat foarte mult și am învățat de la ei foarte mult. Au izbutit să scoată din mine lucruri pe care nu bănuiam că le am. Iar cu ăia proști, m-am lămurit că sunt proști și i-am evitat în continuare.

ASJ: Cum ați reușit să nu vă lăsați îmbătat de succesul pe care îl aveți?
V.R. :  Dacă vrei să faci un lucru perfect în viață, să nu mai ai ce să-ți reproșezi la el, e un drum foarte lung și nu se știe dacă ajungi la capătul lui. Dar trebuie să rămâi consecvent și să urmezi calea asta cât s-o putea. În momentul când ai murit, când ai terminat, chiar dacă nu ai ajuns la capătul ei, ai mulțumirea că Domnule am mers pe drumul ăla, am încercat să ajung acolo unde e finișul. Nu s-a putut, nu am izbutit, dar am încercat.

ASJ:  Dumneavoastră ați reușit?
V.R.: Eu spun că sunt pe drumul bun, dar nu sunt încă la capătul lui. Mi-ar place, aș avea o mare satisfacție, mi-aș dori-o din suflet să ajung în momentul ăla și să spun băi frate ce bine am jucat rolul ăsta.

ASJ: Chiar niciun rol nu a existat care să vă facă să ziceți asta?
V.R: Niciunul. A fost întotdeauna ceva, o chestie mică, o chichiță. Eu vorbesc așa comparându-mă cu idealurile mele, cu pretențiile mele față de mine. Dacă mă compare cu ceilalți…aici am motive să fiu liniștit. Vezi că nu sunt chiar atât de modest?

ASJ : În anii 60, la teatrul Bulandra, în Moartea unui comis voiajor l-ați interpretat pe Biff, fiul cel mare al lui Willy. În 2008 l-ați interpretat pe Willy. Cum e să joci și tată și fiu pe scenă ?
V.R.: Eu voiam să-l joc pe tată de când jucam fiul. Este o piesă care mi-am plăcut mie foarte mult. E o piesă plină de adevăruri, o piesă extraordinară, mă regăsesc în ea tot timpul, e bine scrisă, personajele sunt puternice, sunt adevărate. Și atunci când jucam fiul mă gândeam  că dacă apuc vârsta personajului, aș vrea să-l joc pe Willy.

ASJ: Cum simțiți trecerea timpului, ca actor?
V.R:  Dar nu simt pentru că eu am avut foarte mult de lucru. Am fost acupat de dimineața până seara, repetiții, spectacole, filmări și dintr-o dată m-am trezit că a trecut timpul și eu nu am știut. Dar nu am de ce să regret pentru că ce era să fac altceva în timpul meu, în viața mea, decât să-mi fac profesia?

” Cel mai mare succes l-am avut în rolurile pe care nu le-am jucat”

ASJ :  Ce părere aveți de colegii dumneavoastră care s-au dat pe partea tabloidelor ?
V.R.: Nu cred că e numai vina lor, e și a presei care caută peste tot toate prostiile.

ASJ : Da, dar uitați, în cazul actorului Iurie Darie nu a fost vina presei.
V.R. : Acolo e deja  ramolisment.

ASJ : Ați avut roluri dificile?
V.R. : Numai roluri dificile am avut. Altminteri nici nu ar avea rost.

ASJ : Cum a fost să interpretați rolul lui Apostol Bologa în ”Pădurea spânzuraților” ?
V.R. : Inițial nu am fost eu distribuit. Dar era un rol care m-a interesat pentru că era un personaj care înseamnă ceva pentru români și nu numai asta. Frământările lui, entuziasmul ăla copilăresc al lui când se aruncă în fel de fel idealuri greșite,  cum se trezește la realitate, încetul cu încetul începe să-și dea seama ce se întâmplă cu el, de care parte ar trebui să fie…Astea-s niște lucruri care m-am interesat foarte mult la personaj și îți spun că îl visam, mi-ar fi plăcut să-l joc. Poate sunt și alte roluri pe care mi-ar fi plăcut să le joc și nu le-am jucat eu. De altfel trebuie să-ți spun că cel mai mare succes l-am avut în rolurile pe care nu le-am jucat. Juca altul și se spunea ”ooo dacă ar fi jucat Rebengiuc, ăsta ar fi fost grozav”.

ASJ : Am auzit că ați avut nevoie și de câteva artificii la machiaj …
V.R. : Da, m-am vopsit blond și mi-au legat nasul cu o cârpă și la ridicat în sus ca să fiu mai cârnuleț puțin. Când m-am văzut în film am avut de apreciat unele lucruri și altele nu. Avantajul meu mare a afost că am lucrat cu Ciulei, care este un mare regizor și care știe cum să lucreze cu un actor și cum să-l ducă pe drumul care trebuie, cum să-l facă să trăiască cât mai bine personajul.

ASJ : Cum ați reușit să vă familiarizați cu Facebook-ul ?
V.R.: Din cauză că fiu-miu a fost plecat în străinătate, a avut un masterat în America, am învățat. El îmi rezolva problemele la calculator și plecând am rămas în aer. Și legătura cu el trebuie să o păstrez prin calculator că era cel mai convenabil. Pe urmă el m-a pus pe Facebook. S-au întors dar eu am rămas cu Fcebook-ul.

ASJ: Petreceți mult timp?
V.R.:  Mult, cam prea mult. Vreo 3 – 4 ore pe zi. Mă culc pe la 3 – 4 noaptea. Mă uit la toți proștii acolo. Îmi selectez prietenii. Sunt mulți dar nu mai vreau să mai am. Ce prietenie ne leagă pe noi ? Ajunge să mă vadă la filme.
ASJ : Ați avut căderi în timpul viații dvs. profesionale ?
V.R.: Am avut. Și nu numai profesionale. Am avut până nu de mult o cădere de pe scenă (râde). Am avut eșecuri, nu chiar căderi. Am plecat dintr-un spectacol care se numește ”Azilul de noapte”. La primele repetiții era bine și până la un moment dat am pierdut rolul. Nu l-am mai găsit nici să mă omori. Și atât de tare îl pierdusem că dacă înainte de scenă veneai la mine cu un pistol  și ziceai te împuști sau intri în scenă, eu mă împușcam.

ASJ : De ce v-ați pierdut? Ce s-a întâmplat?
V.R. : Nimeni nu poate să știe. E o chestie ce ține de ezoterism. Eram tot eu, era același text…nu l-am mai găsit, n-am mai putut. Dacă aș ști, aș ști cum să fac să nu mi se mai întâmple chestia asta, dar nu știu.

ASJ : Ce anume vă face să fiți mândru ?
V.R.: Uite faptul că nu am făcut compromisuri. Am zis că orice mi s-ar întâmpla nu merită să fac un compromis. Și uite că a meritat să nu îl fac. Și sunt destul de revoltat în momentul de față când apar colegi  de-ai mei care au făcut turnătorii la securitate. Ei turnau în timp ce eu eram turnat de ei. Când mi-au dat dosarul de la securitate, am văzut niște turnătorii dar nu am vrut să cer nume. Pentru că îi întâlnesc, joc cu ei. Colegii mei mă turnau, nu alții. Și nici măcar nu se consideră vinovați, nu vin să spună ”Băi iartă-mă, am greșit, mi-a fost frică, am crezut că așa e bine… ”

ASJ : I-ați ierta ?
V.R.: Da, dar n-aș uita.

ASJ: Vă simțiți un om împlinit?
V.R. : În linii mari da. Din punct de vedere profesional, familiar, fac ce-mi place, am familia care-mi place. Aș fi vrut să am mai mulți bani ca să pot să-i cumpăr fiului meu un apartament și n-am chestia asta. Am întrebat cât costă un apartament și când mi-a spus 270 de mii de euro am căzut jos. Asta e situația. Dacă eram parlamentar aș fi putut să-i cumpăr apartament fiului meu, ba chiar două. Dar nefiind parlamentar…

  Alexandra Filip 

Un comentariu: